Ernest Miller Hemingway - Adio, arme!

A Farewell to Arms este un roman realist autobiografic.

            Frederic Henry este un soldat american, înrolat în Crucea Roşie italiană şi prins pe frontul austriac, într-un prim război mondial neînţeles şi urât de toată lumea.

            Catherine, sau Miss Barkley, este o infirmieră scoţiană.

            O carte în care se bea mult alcool, de tot felul, la tot pasul, cu puţine personaje şi ele cu rol episodic, concentrîndu-se doar pe povestea de dragoste a lui Frederico si a lui Cat.

            Un stil de a scrie excelent, sofisticat şi totuşi plăcut şi lejer, direct şi inconfundabil. Dialoguri delicioase şi fără vreo urmă de încordare, în care capitano glumeşte la adresa preotului spunând: Fiecare noapte preot cinci contra unu! – aluzie făcând la faptul că preotul, pe care doar îl tachina, ar umbla la femei.

            Războiul nici nu pare vreo mare atrocitate, pare un fel de joacă de-a războiul şi nici măcar nu dă impresia că ar putea cu adevărat să omoare pe cineva. Ploaia pare însă mai periculoasă şi viaţa înafara războiului pare mai imprevizibilă, chiar şi la adăpostul confortului de a spune cu o oarecare nonşalanţă şi cu o şansă demnă de invidiat, la propriu: Adio, arme!

            -Nu ţi-e teamă de ploaie, nu-i aşa?

            - Când sunt cu tine, nu.

            - De ce ţi-e teamă de ploaie?

            -Nu ştiu.

            - Spune-mi.

            - Nu-ţi spun.

            - Spune-mi.

            - Bine. Mi-e teamă de ploaie pentru că uneori mă văd moartă în ploaie.

            - Nu se poate.

            - Şi uneori te văd şi pe tine mort în ploaie.

            - Asta se mai poate.

            - Nu, nu se poate dragul meu. Fiindcă te păzesc eu de orice primejdie. Ştiu că pot să fac asta. Dar pe tine însuţi nu te poţi păzi.

            - Te rog încetează cu prostiile.Nu vreau să te aud în seara asta vorbind prostii, ca o scoţiană.

            ...

         - Sunt nişte prostii. Pur şi simplunişte prostii. Nu mi-e teamă de ploaie. Nu mi-e teamă de ploaie.Oh, Doamne, tare-aş vrea să nu-mi fie teamă.

            Plângea. Am mângâiat-o şi a încetat să plângă. Dar afară ploua într-una.

James Clavell - Tai-Pan

"In chineza, Tai-Pan inseamna sef suprem. Fiecare companie sau armata, flota ori tara are numai un singur astfel de conducator, cel care detine adevarata putere" Cam asa isi incepe James Clavell cartea scrisa in anul 1966

Cartea este plasat intr-un context istoric real, in perioada infiintarii Hong-Kong-ului in anii 1840 iar personajele au un corespondent (mai vag sau mai clar) in persoane reale. Cartea are mai multe personaje si urmareste mai multe intrigi, dar este centrata pe Dirk Struan, proprietarul celei mai mari companii de comert din Asia, si pe lupta pentru suprematie cu principalul sau competitor, Tyler Brock, intr-un razboi economic cu o miza uriasa: comertul cu China.

Autorul insista mult pe ciocnirea dintre cele doua culturi (occidentala si asiatica) si militeaza - in special prin felul in care este prezentat Dirk Struan - pentru multiculturalitate si intelegere. Dirk Struan reuseste sa adopte stilul de viata si de gandire al chinezilor si isi castiga respectul in fata lor, dar in acelasi timp se pregateste pentru intoarcerea acasa la Londra. El este singurul numit simplu “Tai Pan” – liderul suprem care tine in maini destinele companiei si a familiei lui dar are putere de influenta aspra partenerilor de afaceri, a autoritatilor (atat englezi cat si chinezi) si chiar asupra inamicilor. Cu dibacie si perseverenta, Dirk Struan ii manevreaza pe cei din jur, determinandu-i sa faca in final ce vrea el dar fara a-si pierde “cinstea obrazului”, calitate esentiala a unui Tai-Pan. El nu se da in laturi de la nimic, fiind atat comerciant respectabil cat si contrabandist al opiului, ocazional chiar si pirat, si nu ezita sa foloseasca cutitul, fierul de lupta sau "pisica cu noua cozi". Are in acelasi timp o familie la Londra dar si o amanta chinezoaica si copii din ambele parti ale lumii. Pe scurt, vorbim de un personaj puternic si complex, asa cum sugereaza si titlul cartii
Actiunea captivanta se imbina cu datele istorice, cu ciocnirea dintre culturi dar si cu prezentarea detaliilor despre afacerea “Nobilei Case” (compania lui Dirk Struan). Dialogurile bogate din timpul negocierilor comerciale sau politice precum si gandurile personajelor cu privire la efectele pe termen mediu si lung ale hotararilor luate fac din “Tai-Pan” un mic manual, o sursa de inspiratie pentru un manager incepator al zilelor noastre

Cartea a aparut in colectia "Adevarul" si se gaseste fara probleme in librarii 

Alexandre Dumas fiul - DAMA CU CAMELII

La Dame aux camelias - Alexandre Dumas fils

            Învăluită în farmecul şi atmosfera Parisului din jumătatea secolului XIX, Al. Dumas fiul, spune povestea cea mai la modă a acelor vremuri. Povestea unei dame întreţinute, a unei curtezane.

            Pe fondul stăruinţelor lui, cum că povestea ar fi reală, Dumas menţionează că nu doreşte nicidecum să se transforme în apostolul viciului, dar preferă să fie ecoul nenorocirii nobile, oriunde o va auzi pocăindu-se. Povestea Mergueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă.

            Da, era cu neputinţă să găseşti o frumuseţe mai fermecătoare decât a Marguerite Gautier, o damă care accepta flori numai dacă erau camelii, deşi numele ei era cel al unei banale flori de câmp.

            Părul negru ca tăciunele, ce se despărţea pe frunte în două şuviţe dese care se pierdeau înapoia capului, ochii negri, cu nişte sprîncene atât de fin arcuite încât păreau pictate, cu un văl de gene lungi aruncate peste ei – care apecându-se umbreau fragezimea trandafirie a obrajilor, şi nasul fin, drept, spiritual, o întruchipau pe Marguerite, cea care făcea senzaţie de câte ori se înfăţişa în lojele rezervete ei pentru spectacolele de la Opera Comique, Palais Royal sau Theatre des Varietes, în salonul de la Cafe Anglais sau Maison d’Or, ori pur şi simplu în promenadă pe Champes Elysees.

            Poate dragostea pentru o astfel de femie să treacă peste gelozia, nebunia şi nesiguranţa date de năravurile unei curtezane? Sau poate o curtezană să fie iubită atât de mult, atât de devotat şi atât de sincer, încât să renunţe la viaţa ei scandaloasă şi luxoasă, trăind sentimente care merg până la sacrificiu? Te poate iubirea elibera? Sau o fi advărat că obiceiurile rele şi vechi, mor greu...?

         O poveste cu un Conte de G, un conte de N, un duce străin, o doamnă Duvenoy, cabriolete trase de cai superbi, servitoare, valeţi şi multe scrisori, o poveste împresurată cu dialoguri de o sinceritate şi o politeţe şarmantă, specifică vremurilor, cu multe declaraţii de dragoste, şi întrerupte de lacrimi şi sărutări de mâini.

            O carte deosebit de frumoasă, mai ales pentru cei care poate au avut vreodată sau mai au, o cheiţă aurită, ce deschide o uşă sau un suflet, dintr-o a lor rue D’Antin Nr.9, ce ascunde o pasiune nebună sau o dragoste eternă, a cărei amintire poate rămâne doar o dedicaţie scurtă, pe coperta unei cărţi precum Manon Lescaut.

MILAN KUNDERA - VALSUL DE ADIO

     O carte despre naivitatea de a nu recunoaşte păţania tuturor bărbaţilor de pe acest pământ sau pur şi simplu despre imposibilitatea sau incapacitatea unora, de a urma calea sfinţilor şi nu a oamenilor obişnuiţi, când sunt puşi în faţa manifestării implacabile a esenţei concentrate a imprevizibilului.

    O carte despre oamenii care nu-şi pot distinge singuri sentimentele, în inima cărora dragostea se confundă de fapt cu vanitatea, obsesia sau cu egoismul şi care au impresia că infidelitatea este cea care îi apropie mai mult de persoana iubită, atât de mult încât nu o mai pot părăsi niciodată, riscând să rămână ţintuiţi de piroanele urii nutrite, atât faţă de cei care nu îi mai vor, cât şi faţă de cei care se bat pentru ei.

     O carte despre suflete prinse între lumea banalităţii şi a plictiselii, lumea eşecului şi a capitulării, amplificate toate de vremurile zbuciumate ale unei ţări europene condusă de regimuri învrăjbite, care omoară spiritul şi încurajează frivolitatea, şi în care oamenii nu ştiu să preţuiască dimineţile. Se trezesc forţat, cu ajutorul ceasului deşteptător, care le sparge somnul cu o lovitură feroce, asemănătoare loviturii de topor, ca apoi să se lase pradă, într-o clipită, unei agitaţii precipitate, de-a dreptul funeste. Ce fel de zi e aceea care începe printr-un asemenea act de violenţă? Aceşti oameni sunt învăţaţi zi de zi cu violenţa, şi zi de zi dezvăţaţi de bucuria plăcerii.

            O carte despre destinul încă nescris, care se manifestă cu un dramatism imprevizibil, asemeni acţiunilor unui regim politic totalitar, schimbând în ultimul moment viaţa oamenilor, când toţi, deopotrivă sunt convinşi, că nimic nu îi mai poate scoate de pe linia pe care au ales să meargă acum mulţi ani de zile, şi că nimic nu le mai poate tulbura existenţa în care s-au complăcut pentru poate, prea multă vreme.

         O carte uşoară, impresurată cu analize filosofice, psihologice şi dogmatice, scurte, exprimate din mai multe puncte de vedere, aparţinând personajelor ce ajung să interacţioneze între ele în mica staţiune balneară, adesea fără intenţia lor, dar de o manieră care e menită a le trasa orizonturi viitoare cu totul nebănuite, cum nebănuită este implicarea dezinteresată a ciudatului doctor Skreta, care pare a fi însuţi mâna destinului şi a creaţiei, însă fără a vicia autoritatea liberului arbitru. 

         O carte scrisă de un adevărat maestru al introspecţiei, Milan Kundera.

         

Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate

     Numai acceptând necondiţionat, fenomenele şi lucrurile de un fantastic imposibil într-un roman realist, ca pe o convenţie nescrisă între autor şi cititor, poţi urmări această istorie de un veac, a familiei Buendia, una din întemeietoarele aşezării Macondo.

     Dacă reuşeşti încă de la început să treci zâmbind peste menţionarea sumară a covorului zburător  adus în satul în care nu murise încă nimeni, de către şatra nomadă a bătrânului ţigan alchimist - de altfel nemuritor, mort în mlaştinile din Singapore, - Melchiade, eşti pregătit să faci faţă legăturilor dintre personaje, care ţes spre sfârşitul romanului un arbore genealogic copleşitor.

     Într-o istorisire fără un subiect precis, identitatea şi caracterul personajelor rămân totuşi foarte distincte, în ciuda faptului că nu mai puţin de 22 de descendenţi ai lui Jose Arcadio Buendia, poartă un prenume Aureliano şi încă cel puţin 2 înaintea lui, nefiind urmăriţi toţi 22 îndeaproape ci mai mult personajul marcant, central, colonelul.

     Toţi contribuie la creionarea unor legături, fapte, sentimente şi trăiri extrem de banale, ale unor oameni cu nimic deosebiţi, dacă facem abstracţie, aşa cum am convenit, de elementele supranaturale specifice unei alchimii ancestrale, pure, culminând se pare chiar cu existenţa pietrei filozofale, prin aducerea de către Melchiade a leacului care a vindecat tot satul, de necruţătoarea boală a nesomnului.

     Deşi aproape toate personajele sunt înrudite, prin alianţe sau prin sânge, şi nu ne îndepărtăm niciodată de câteva uliţe bine ordonate de către Jose Arcadio Buendia, când a conceput aşezarea satului Macondo, dialogurile sunt puţine dar foarte relevante.

     Nici satul Macondo nu este situat decât undeva în America Latină, iar singura influenţă a lumii exterioare asupra vieţii lui cotidiene, pare să o aducă transformările produse de cursul războiului civil, în care rezistenţa liberală este condusă de Colonelul Aureliano Buendia, cu flerul, obsesia, idealismul, hotărârea, iscusinţa şi recunoaşterea unanimă a statutului său de lider revoluţionar, demne de un autentic Ernesto Rafael Guevara de la Serna, pe a cărui soartă tragică însă, reuşeşte aproape inexplicabil să nu o împărtăşească.

     Ursula este martora omniprezentă - doar cu ochii minţi după împlinirea unui secol de viaţă - a perindării câtorva mii de persoane prin casa ei generoasă, vopsită periodic în culorile pe care le impuneau timpurile, timpuri marcate la rândul lor de evoluţia ciclică a 7 generaţii Buendia, dar sfârşind la rândul ei, înainte să-şi cunoască cel mai îndepărtat răs-strănepot - un Aureliano - însemnat cu blestemul groaznic de care se temuse tot sângele familiei, într-un veac de singurătate.

     Garcia Marquez reuşeşte, aşa cum o face Melchiade în sanscrită, să concentreze un secol întreg de episoade cotidiene în aşa fel încât toate să coexiste în aceeaşi clipă, prin extraordinara carte Un veac de singurătate.