miercuri, 19 septembrie 2012

Anatoli Ivankin - Ultimul kamikaze


   În anii 1274 și 1281 mongolii încearcă să învadeze Japonia cu  flote navale impresionante. Atunci s-au stârnit kamikaze, ”vânturile divine”, care au pus capăt ambițiilor lui Kubilai de a pune stăpânire pe Țara Soarelui Rasare. Mulți ani mai târziu, în anii 1944-1945, ”vânturile divine” sunt invocate de această dată de om pentru a opri o nouă invazie
   Anatoli Ivankin dedică ceastă carte faimoșilor piloți japonezi din cel de-al Doilea Razboi Mondial, care nu au ezitat sa-și dea viața într-o ultimă încercare disperată de a întoarce soarta razboiului din Pacific
   Povestea îl urmărește pe Yasuziro Hattori, un tânăr pilot de vânătoare japonez prins în aceast infernal război, de la școala de aviație și până la finalul neașteptat al războiului care se împletește cu destinul tânărului. Cartea surprinde principalele momente ale raboiului din Pacific, de la atacul de la Pearl Harbour până la batalia de la Midway și finalul tragic al detonării celor două bombe atomice, iar în paralel cu asta, evoluția personajului care devine un pilot de vânătoare experimentat și este desemnat să antreneze piloții mai tineri și în final sa-i pregătească pe aceștia pentru a deveni ceea ce a intrat în istorie sub numele de ”piloți kamikaze”. Atmosfera cărții este întregită de detalii cum ar fi atmosfera din școala de aviație, atitudinea comandanților, opiniile militarilor despre soarta războilui sau atitudinea familiilor rămase acasă. Cartea este de asemenea structurată oarecum ”în oglindă”, în paralel cu povestea japoneză curgând si una americana, a omologului lui Yasuziro, de cealaltă parte a baricadei, diferențele de cultură și abordare devenind astfel mult mai evidente
   Cultura asiatică în general (și cea japoneză poate în mod special) prezintă numeroase particularități pe care noi le găsim uneori bizare sau ciudate și trebuie să acceptăm pur si simplu că, după cum spunea personajul Traian Brad în seria de filme cu ”Ardelenii”, ”așa e obiceiul pe la dumnealor”. Cărțile care surprind această cultură și sunt scrise de un non-asiatic au marea calitate că pun accentul tocmai pe aceste diferențe culturale, lucruri care fără doar și poate l-au impresionat pe scriitor. Este și cazul cărții de față, unde afăm de exemplu despre obiceiul japonezilor de a-și schimba numele, devenind astfel o nouă persoană, care poate chiar să organizeze funeraliile celui dintâi.
   Pe scurt deci, o carte depre onoare, curaj, patriotism, presărată cu drame personale și având ca fundal un război devastator care a marcat definitiv destinul unei natiuni. Nu știu câte șanse sunt să o mai găsiți în afara anticariatelor, dar merită citită. Sper se se reediteze într-o zi.

luni, 3 septembrie 2012

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...