Cu ceva timp în urmă cineva m-a întrebat ce carte aş recomanda
unui adolescent. Gândul mi-a fugit imediat la seria imaginată de
Constantin Chiriţă, serie pe care am citit-o pe nerăsuflate când
aveam şi eu acea vârstă. Făcând recomandarea respectivă, m-am
întrebat cum aş privi eu aceste cărţi acum, după atâţia ani...
Aşa că am dat fuga la bibleoteca, am luat primul volum si... iată
că vorbesc încă o dată cu pasiune despre „Cireşarii”!
Din capul locului trebuie să spun că aceste cărţi nu au vârstă.
Am să spun doar în treacăt că au fost printre cele mai citite
cărţi (alături de „Toate pânzele sus!”) şi că au marele
merit de a nu amesteca în poveste politicul şi propaganda (prima
carte a fost scrisă în 1956 iar ultima în 1963 şi ştim cu toţii
cam ce fel de „directive” se dădeau în acea perioadă).
Cărţile descriu aventurile pe care orice tânăr (cred) visează să
le trăiască şi nu oricum ci în compania celor mai buni prieteni.
Ce fel de aventuri? Păi cum ar fi explorarea unei peşteri, găsirea
unui castel ascuns în munţi şi în negurii istoriei sau a unui
„palat de cleştar” pe ţărmul mării? Iar dacă se mai adaugă
şi puţin suspans, puţin pericol (în două cazuri „baiţii răi”
sunt cât se poate de răi şi de periculoşi, iar povestea capătă
aspecte de roman poliţist) şi puţin romantism (căci vorbim de
tineri, nu?) precum şi diverse alte mici detalii (aici am aflat de
exemplu pentru prima dată despre alfabetul Morse şi modul în care
acesta este folosit în comunicaţii, dar şi cum poţi „bubui” o
cutie de conserve folosind o baltă şi carbid) poveştile au
absolut tot ce trebuie, urmărindu-i pe tineri în aventurile lor din
măruntaiele şi de pe crestele munţilor până pe malul marii şi
dintre zidurile pierdute ale unui castel medieval până în
atmosfera aproape banală a unui orăşel.
Personajele sunt de asemenea excelent create. Fiecărui personaj îi
corespunde un anumit tip în care cred că fiecare dintre noi se poate
regăsi: Victor – logic şi cu reale calităţi de lider, Ionel –
prins veşnic într-o dilemă (unul din cele mai complexe personaje,
după părerea mea, şi singurul căruia îi sunt scoase în evidenţă
şi însuşirile negative pe care trebuie să şi le depăşească),
Lucia – pragmatică, Maria – visătoare, Ursu – sportiv, Dan
– probabil singurul perfect normal (!?) şi Tic – ştrengarul.
Dialogurile sunt savuroase, pline de umor dar şi de tâlc, arătând
modul de gândire a personajelor. Mi-a placut în mod deosebit în
„Castelul Fetei în Alb” (volumul meu preferat) porţiunea în
care Tic merge din sat in sat încercând să dea de urma unui mesaj
şi trebuie să vorbească cu diverşi oameni care sunt tentaţi să
nu-l ia in serios sau sa-l privească cu suspiciune: ba un angajat al
primăriei, ba o moaşă, ba un popă, ba o precupeaţă, ba un şofer
de camion, ba un dascăl de ţară...
Oare ar mai fi posibilă o poveste asemănătoare cu cea a
„Cireşarilor” într-o lume în care telefonul mobil face
posibilă comunicarea instantanee, GPS te localizează oriunde pe
glob cu o precizie de câţiva metri, GoogleEarth îţi arată o
imagine destul de detaliată luată din satelit iar internetul îţi
pune la dispoziţie aproape orice informaţie? Chiar dacă o asemenea
poveste ar fi uşor diferită, eu cred că ea rămâne posibilă. Nu
este necesar decât un strop de inspiraţie, care poate veni chiar
din paginile acestor cărţi, îngălbenite de vreme dar fără
vârstă, asemeni unui extemporal de matematică expus în vitrina
unui liceu dintr-un orăşel de munte...
