H.G. Wells - Războiul Lumilor

     Oare ce face o carte de science-fiction să fie o carte bună? După mine, o asemenea carte trebuie să vină cu idei noi, deosebite, ceva care să ne aprindă efectiv imaginaţia. Nu ştiam la ce să mă aştept când am luat în mână cartea lui Wells publicată în 1898 şi trebuie să recunosc că îmi era puţin teama că, în ciuda renumelui, o să dau peste o poveste pe care acum, mai bine de 100 de ani mai târziu, o să o văd ca fiind... în fine, cumva. Surpriza a fost însă de proporţii: cartea este demnă de marile lucrări are ale genului, alături de scrierile lui Verne, Herbert, Clarke şi Asimov iar titlul atribuit lui Wells de "părinte al genului SF" (unul din ei, cel puţin) nu este deloc exagerat. Nu, nu este deloc depăşită şi este expresia clară a puterii imagineţiei unui scriitor de SF de primă mână

      Cartea vorbeşte despre un eveniment absolut neverosimil, care dacă s-ar petrece ar schimba definitiv istoria Pământului: invazia unei civilizaţii extraterestre, mult superioare tehnologic şi complet dezinteresată de o comunicare sau o convieţuire paşnică cu specia umana. În cazul acesta, invadatorii vin de pe Marte - probabil unul din puţinele lucruri din carte despre care ştim acum că nu ar fi posibil. Cum îşi imaginează însă un scriitor din secolul XIX, obişnuit cu motorul cu aburi pentru a propulsa maşinăriile şi tunul ca armă supremă, tehnologia extraterestră? În cel mai spectaculos mod posibil: materiale necunoscute extrem de rezistente (despre care autorul speculează ca ar putea fi nou-descoperitul aluminiu), arme chimice de distrugere în masă (40 de ani mai târziu s-au folosit in Al II-lea Război Mondial), arme energetice (încă nu avem arme LASER cu adevărat funcţionale), maşinării acţionate de un fel de "muschi metalici" care se contractă pentru a produce mişcare şi chiar o maşină zburătoare care funcţionează pe principii necunoscute... Aş spune chiar că multe povestiri SF "moderne" pălesc lejer pe lângă viziunile lui Wells!

     Valoarea cărţii creşte considerabil prin faptul că Wells nu se rezumă la a descrie un conflict militar cu tehnologie exotică. Cartea este scrisă la persoana a I-a, din perspectiva unui martor al acestor evenimente extraordinare. Povestea este presărată astfel de trăirile umane care ies la suprafaţă în asemenea situaţii limtă (speranţă, deznădejde, egoism, altruism) dar şi de dramele indivduale sau colective, proprii sau împărtăşite, drame pe care din păcate umanitatea le va cunoaşte mai târziu la modul dur şi în viaţa reală, dureros de asemănător cu descrieile cărţii, sub forma a două războie mondiale. Mai mult, Wells se foloseşte de pretextul oferit de carte pentru a face diverse referinţe (critice) la istoria şi acţiunile omenirii (modul în care am tratat la rândul nostru nişte fiinţe pe care le-am considerat inferioare) sau ridică nişte probleme de ecologie (introducerea unor plante străine într-un mediu în care se înmultesc necontrolat, ameninţând flora indigenă). Despre modul în care vede Wells finalul acestui război al lumilor... am să spun doar că este pe măsura cărţii, si că a reuşit să mă surprindă, chiar dacă am citit "Jocul lui Ender" şi am văzut "Ziua Independenţei"

Doru Davidovici - Aripi de Argint

     Cand spunem "Forţele Aeriene Române" spunem aproape automat MiG-21. În zilele noastre mai daugăm şi un "LanceR" la urmă, iar mai nou zicem şi F-16. Înainte însă de a fi LanceR, MiG-21 a zburat multi ani pe cerurile României, iar unul din piloţi, Doru Davidovici pe numele lui, a şi scris depre asta...

     Din capul locului o să spun că această carte a fost scrisă de un pilot cu suflet de poet, un om cu capul în nori şi la propriu şi la figurat, pentru care viaţa este intervalul dintre două  staţionări efemere pe pământ şi nu aşa cum şi-ar închipui majoritatea, intervalul dintre două zboruri. Astfel, un lucru care ar părea extrem de tehnic şi de complicat - zborul pe un avion de vânătoare supersonic - ajunge să nu mai pară deloc aşa: nu am întâlnit nimic din detallile pe care le-ar da un Tom Clancey de exemplu, iar dacă ne lipsesc unele cunoştinte despre MiG-21 şi avioanele militare în general, unele descrieri devin chiar greu de imaginat. De unde să ştim, de exemplu, ce e ala un "tub Pitot" şi cum se vede el de la bordul MiG-ului 21? După cum am spus însă, Doru Davidovici nu-şi bate capul să explice asemenea lucruri ci mai degrabă încearcă să transmită modul în care percepe el viaţa de pilot de vânătoare: cum se vede marea pe furtună; cum arată lumea văzută de la 12000m altitudine; ce-ti trece prin cap cand îţi dai seama că depăşeşti 2000km/h; un survol de noapte al staţiunilor de pe litoral; o interceptare la 100m altitudine deasupra Dobrogei; un coleg care are un accident în urma căruia nu mai poate zbura; un altul care scapa miraculos după ce i se opreşte motorul în zbor; o luptă aeriană simulată (da, se fac şi la noi, nu numai în TopGun); o tragere cu muniţie reala; un OZN care trece pe deasupra bazei aeriene (da-da!). Prin contrast, experienţele "pământene"  sunt mai degrabă plictisitoare, banale şi neinteresante. Tot ce contează cu adevărat se concentrează în vulturul mic, de argint, prins pe buzunarul din stânga al vestonului...

    Mai ales în această perioadă în care Armata Română în general (şi Aviaţia Militară în special)  se confruntă cu probleme foarte mari (mă străduiesc să nu deviez de la subiect, dar cei mai mari duşmani al Armatei Române în ultimii ani sunt proprii conducători) cartea (deşi a fost scrisă în anii '80) ne reaminteşte că aceşti oameni deosebiţi sunt tot acolo, antrenându-se cum pot şi cu tehnica pe care o au, gata oricând să sara la bordul MiG-ului în clipa în care sună alarma şi să înfrunte orice ar fi acolo sus.

     Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară pe 20 aprilie 1989, când MiG-ul 21 dublă comandă pe care îl pilota împreună cu elevul său s-a prăbuşit din motive necunoscute. Programul de modernizare MiG-21 LanceR a fost numit "DD" (Doru Davidovici) în memoria lui.