„Utlanning” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi, cu care
ne putem înţelege fără probleme şi cu care împărtăşim
aceleaşi valori si viziuni iar diferenţele sunt minime, cum ar fi
de exemplu cineva care locuieşte în alt oraş
„Framling” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi dar care
aparţin altei lumi şi culturi. Nu avem probleme în a ne înţelege
cu ei, dar valorile şi viziunile pot să difere. Într-un univers
mai mult sau mai puţin îndepărtat, „framling” ar fi de exemplu
un om care s-a născut şi a crescut pe Marte
„Ramen” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii, dar pe care
le putem recunoaşte ca fiind inteligente şi cu care reuşim in cele
din urmă să comunicăm iar coexistenţa este posibilă
„Varelse” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii dar sunt
atât de straine faţă de noi încât comunicarea este imposibilă,
deşi le-am putea recunoaşte ca fiind inteligente. Aceste fiinţe nu
au absolut nimic în comun cu noi.
Aceasta este clasificarea fiinţelor pe care Orson Scott Card o face
în universul lui fictional pe care l-am putea numi generic „Seria
Ender”. Deşi clasificarea nu apare din prima carte – cea despre
care am ales să scriu acum – am menţionat-o totuşi deoarece este
definitorie pentru întreaga serie si pentru ideile asupra cărora
cartea ne îndeamnă să ne aplecăm.
Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, omenirea (care
încă nu a descoperit secretul călătoriilor la viteze apropiate de
cea a luminii) se trezeşte atacată de o specie extraterestră încadrată în categoria „varelse”: comunicarea pare
imposibilă cu o specie de insecte. Această scurtă confruntare a
intrat in istorie dept „Prima Invazie”. La scurt timp însă a
urmat „A Doua Invazie”, când „Gândacii” au revenit în
forţă cu o flotă imensă iar lupta părea cel puţin inegală. În
ultimele momente însă, un comandant militar strălucit foloseşte
nişte manevre radicale şi întoarce soarta războiului. Omenirea
însă nu se poate înşela: acesta nu este sfârşitul întâlnirilor
cu Gândacii, şi toată lumea se pregăteşte pentru „A Treia
Invazie”. Astfel, se construieşte o nouă Flotă şi se
înfiinţează o Şcoală de Luptă menită să îl identifice şi
pregătescă pe acel tânăr genial care va fi Conducătorul Flotei
în lupta ce avea să vină. Aici începe şi povestea noastră...
Carte îl urmăreşte pe Andrew „Ender” Wiggin, un băiat genial
creditat cu şansele cele mai mari să ajungă Comandantul pe care
şi-l dorea omenirea. Ender (o deformaţie a numelui Andrew, cuvânt pe care pe care sora lui nu reuşea să îl pronunţe; din engleză s-ar traduce prin "Sfârşitorul", cel care pune capăt) ajunge la Şcoala de Luptă împreună cu
alţi copii unde, fără ştirea lor, adulţii îi supun la diverse
teste şi îi aduc în diverse situaţii limtă menite să îi
formeze şi să le descopere calităţile de care Flota va avea atâta
nevoie în câţiva ani. Cartea pune accentul pe modul de gândire a
lui Ender, un copil obligat să gândească asemeni unui adult, un
copil genial a cărui minte funcţionează altfel decât a oamenilor
obişnuiţi (găsind soluţii chiar şi acolo unde unde pare că nu există vreo şansă), dar în cele din urmă un copil, cu limitele, emoţiile
şi vulnerabilităţile unui copil, pentru care antrenamentele sunt
nişte jocuri menite sa-l formeze. Pe scurt, autorul crează cu
măiestrie un univers al copiilor forţaţi să devină adulţi, în
care jocurile au un substrat mortal iar finalul este... evident
imprevizibil!
Cartea îndeamnă la reflexie, abordând nişte teme genearale pentru
care universul SF sunt doar un pretext pentru a le pune mai bine în
evidenţă. Cât de bine îl înţelegem pe cel de lângă noi? Cât
de greşit sau de corect putem judeca pe cineva luându-ne doar după
înfăţişare? Ce consecinţe pot avea nişte decizii luate în
prezenţa unor factori pe care nu îi înţelegem? Cât de
periculoasă poate fi o minte dirijată cu pricepere, dacă nu ştie
în ce condiţii operează, eliminându-se astfel posibilitatea de a
lua decizii morale? Căci în universul lui Orson Scott Card, aşa
cum copiii nu sunt chiar copii şi jocurile nu sunt chiar jocuri,
nici A Treia Invazie nu e ceea ce pare a fi, misiunea Flotei este mai
complicată şi poate că nici Gandacii nu sunt chiar „varelse”
