Karl May - Comoara din Lacul de Argint

    Dacă ai citit măcar două-trei din cărţile lui Kar May, aproape că poţi spune că le-ai citit pe toate. Desigur, nu e chiar aşa, căci nu degeaba Karl May a rămas unul din cei mai citiţi scriitori de limbă germană chiar şi după atâta timp (1912). La noi cel puţin un rol important l-au avut şi ecranizările făcute după cărţile sale, ecranizări care au ajuns pe marele ecran înainte de 1989 şi care mi-au încântat copilăria şi aprins imaginaţia...

    Cartea de faţă se învârte cumva în jurul aceloraşi personaje, atât de dragi inimii lui Karl May: apaşul Winnetou, "vânătorii" (nu ştiu cum sa-i numesc altfel) Old Shutterhand şi Old Firehand, piei roşii, eternii "băieţi răi", câteva personaje secundare, întinsul preeriei americane şi în plus o comoară legendară la care toţi vor să ajungă. Aflăm iarăşi despre modul de gândire şi obiceiurile pieilor roşii, gustăm ou aventura şi întâlnim diverse personaje, unele care nu au nici o legătură cu preeria şi abea o descoperă, iar altele care, din potrivă, o au în sânge. Deşi tipurile personajelor sunt oarecum aceleaşi, parcă în cartea de faţă sunt cumva mai variate, mai deosebite (sau aşa mi s-a părut mie), de aceea am ales să scriu despre asta.

     Cum a reuşit Karl May să surprindă aşa de bine aceste imagini sau cât de exacte sunt ele sincer nu aş putea spune, deoarece scriitorul însuşi nu a văzut cu ochii lui locurile descrise de atâtea ori în cărţile sale decât foarte târziu, spre sfârşitul vieţii. Rămân însă scrierile lui, personajele atât de îndrăgite şi poveştile devenite clasice, pentru care îi putem ierta inclusiv faptul că majoritatea "baieţilor buni" sunt de origine germană... dar poate că putem învăţa şi din asta câte ceva.

Arthur C. Clarke - Rendez-vous cu Rama

     In anul 2130 reţeaua automată de radare (Safeguard) menite să detecteze orice ameninţare din spaţiu la adresa Pamântului detectează un asteroid până atunci necunoscut, a cărui traiectorie indică faptul că acesta vine din afara sistemului solar. Asteroidul primeşte numele de Rama şi poate că nu ar primi prea multă atenţie dacă nu s-ar observa că perioada lui de rotaţie (4 minute) este prea mare pentru un asemenea obiect. O sondă spaţială este trimisă să investigheze, iar pozele arată un cilindru perfect cu diametrul de 20 km şi lungime de 54 km: un obiect de provenienţă evident artificială. O navă cu echipaj uman este trimisă, astronauţii pătrund in interiorul navei extraterestre care încet-încet începe să se trezească la viaţă...

     Am mai vorbit despre Clarke, scrierile lui şi temele lui favorite, şi voi mai vorbi încă o dată şi încă o dată, deoarece nici această carte nu face exceptie. Meritul lui Clarke este însă acela că oricâte cărţi ar fi scris reuşeşte de fiecare dată să aducă ceva nou, inedit şi reuşeşte să surprindă. Aici, un grup de oameni (ca de obicei, inteligenţi şi bine instruiţi) explorează o lume extraterestră al cărui scop nu îl cunosc şi prin urmare nu au idee ce o să gasească şi la ce să se aştepte. Dacă unele lucruri îşi dezvălui încetul cu încetul scopurile (de exemplu un mal înalt care se dovedeşte a fi de fapt un dig împotriva apelor care s-ar revărsa în momentul în care nava accelerează) altele rămân complet necunoscute (misterioasele structuri asemănătoare blocurilor de locuinţe nu sunt neapart blocuri şi nici locuinţe) şi doar o hologramă găsită într-o clădire reprezentând ceea ce pare a fi o uniformă (sau, în orice caz, o haină) dă o oarecare idee despre cum ar putea să arate misterioşii constructori ai giganticei structuri.

     Pe scurt o carte de SF în cel mai pur mod posibil în care contactul dintre omenire şi o civilizaţie extraterestră decurge altfel decât ne-am imagina (dacă una din părţi este total pasivă se mai poate numi contact?) şi care reitereză una din speculaţiile celei mai dragi ale lui Clarke: oricât de avansaţi ne credem în acest moment, tehnologia dezvoltată de o civilizaţie care poate călători printre stele ne va părea ca fiind magie.

Philip K. Dick - Visează androizii oi electrice?

     Chiar aşa, visează androizii oi electrice? Fireşte, titlul nu poate să înşele, este vorba despre un roman de science-fiction. Philip K. Dick se foloseşte însă de acest pretext pentru a aborda subiecte cu o temă mai degrabă filosofică, explorând în special empatia de care este capabilă o fiinţă umană, empatie care, în final, pare a fi o trăsătură definitorie a fiinţei umane.

     Povestea se desfăşoară într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, aşa numit "post-apocaliptic": a avut loc un război atomic iar Pamântul a devenit un loc destul de neprimitor, majoritatea animalelor si plantelor fiind distruse de radiaţii, oameni puţini, oraşe părăsite, colonizarea altor planete, aparate de stimulare a senzaţiilor, o religie bazată pe empatie, o emisiune de televiziune difuzată nonstop pe care toată lumea o urmăreşte (prezentată, nu se ştie cum, de un comic şi cei din jurul lui denumiţi generic "Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi"), o omniprezentă pulbere radioactivă... Dată fiind dispariţia animalelor, a avea un animal viu (cu cât mai mare, cu atât mai bine) devine astfel o expresie a statutului social şi o expresie a empatiei pe care omul o poate simţi faţă de o altă fiinţă, iar de dragul poziţiei sociale cei care nu-şi permit un animal viu apelează la copii artificiale aproape perfecte, cum ar fi de exemplu vânătorul de recompense Rick Deckard care are o oaie electrică... Dar înainte de a vorbi despre personaje trebie sa vorbesc despre androizi: imitaţii aproape perfecte a unei fiinţe umane, creaţi pentru a ajuta oamenii din colonii. Cei mai complecşi dintre ei, respectiv seria Nexus 6 (vă suna cunoscut combinaţia Android-Nexus? nu ştiu dacă există vreo legătură, cartea a fost scrisă în 1968) sunt atât de asemănători cu fiinţele umane încât nu numai că nu pot fi deosebiţi cu uşurinţă dar au şi simţăminte asemănătoare, unii dintre ei dorindu-şi libertatea şi astfel încercând să evadeze şi să se "piardă" printre oameni.

     Unul din personajele principale este Rick Deckard, un vânător de recompense care îi urmăreşte şi îi "retrage" pe androizii fugari, cel mai mult având de furcă, evident, cu cei din seria Nexus-6, deoarece singura trăire pe care nimeni nu a reuşit încă să o încorporeze într-un android este tocmai empatia. Celălalt personaj important este John Isidore, un individ cu un coeficient de inteligenţă mult sub medie, care se împrieteneşte cu androizii fugari, bucuria de a-şi putea face prieteni fiind mult mai mare decât complicaţiile posibile pe care chiar şi el le intuieşte că pot rezulta dintr-o asemenea relaţie. Cele două moduri total diferite de a vedea lucrurile (pentru Deckard androizii fugari sunt mai degrabă nişte obiecte defecte iar pentru Isidore sunt singurii prieteni pe care i-a avut vreodată) nu fac decât să arate complexitatea fiinţei umane şi cât de greu este să judeci pe cineva dacă priveşti numai din punctul tău de vedere.

     Pe scurt, o carte de science-fiction reuşită, chiar dacă puţin ciudată, dar cu accente filosofice şi care merită citită.

James Clavell - Shogun

     "Shogun" face parte din aşa-numita "saga asiatică" a lui James Clavell, despre care am mai vorbit într-o postare anterioară ("Tai-Pan"). "Shogun" este probabil cea mai celebră atât la noi cât şi in cultura occidentală în general: nu cred că este cineva care să nu fi auzit măcar de carte, chiar dacă nu a citit-o sau nici măcar nu are habar despre ce este vorba. Sper ca mica mea prezentare sa fie, ca de obicei, o invitaţie la lectură.

     Acţiunea se petrece în Japonia medievala, în aceeaşi perioadă atât de îndragită de scriitori, sursă a atâtor poveşti şi legende şi moment hotărâtor în istoria acestei ţări: anul 1600. În acest an, corabia olandeză "Erasmus" avându-l pilot pe englezul John Blackthorne încearcă să se apropie de o Japonie asupra căreia Portugalia şi Biserica Catolică încearcă fără succes să-şi extindă stăpânirea. Prinsă de furtună, "Erasmus" naufragiază pe coastele Japoniei iar echipajul ajunge la ţărm, intr-o mică aşezare japoneză. Blackthorne este considerat de japonezi ca fiind conducătorul şi este tratat ca atare, separat de ceilalţi, dar se trezeşte rapid prins într-un vârtej de evenimente şi intrigi, amplificat de necunoaşterea limbii si diferenţele dintre cele două culturi. Cu mare gerutate, mult efort dar şi cu tact şi păstrând o minte deschisă, Blackthorne începe să înţeleagă modul de gândire al japonezilor, să comunice cu ei, să ajungă până la cei mai de sus lideri ai sistemului de castă al samurailor şi în cele din urmă să le câştige încrederea şi respectul. Pe lângă povestea generală apar însă şi alte aspecte secundare sau episodice, care o fac cu atât mai interesantă: o poveste de dragoste, o neînţelegere provenită din diferenţele culturale, o încercare de asasinat din partea luptătorilor ninja.

     Cartea este considerată drept una din cele mai reuşite descrieri pe înţelesul tuturor a culturii Japoneze iar cele 15 milioane de exemplare vândute vorbesc de la sine despre succesul ei. Tema principala, atât de dragă lui Clavell, este impactul dintre culturi, fascinaţia faţă de cultura şi civilizaţia asiatică şi modul în care aceasta poate fi percepută de către un occidental. Deşi majoritaea personajelor sunt personaje istorice reale iar evenimentele descrise sunt de asemenea evenimente istorice reale, Clavell a ales să prezinte personajele sub alte nume decât cele istorice. Corespondenţele sunt însă clare iar cartea însuşi oferă o scurtă listă a acestora. Pe scurt deci, aproximativ 1500 de pagini de lectură de calitate pentru oricine caută aşa ceva.

Frank Herbert - Dune

     Am zis la un moment dat că nu o să scriu despre "Dunele" lui Frank Herbert: sunt cunoscute şi au curs deja râuri de cerneala sau, dacă vreţi, trilione de bytes (chiar mai mult dacă includem filmele şi jocurile pe această temă). Totuşi, zilele trecute am văzut, spre bucurie mea, seria reeditată recent, şi pentru că este una din cărţile mele preferate m-am gândit că trebuie să scriu câte ceva, poate minima mea recomandare va inspira pe cineva să pună mâna să o citească. Sigur nu o să-i pară rău. Deşi este o carte care aparţine lejer genului "science-fiction", cunosc o mulţime de oameni care au apreciat-o ca o carte deosebită, deşi ei înşişi nu sunt neapărat fani ai genului.

     Într-un viitor foarte îndepărtat omenirea a cucerit universul iar Terra este mai degrabă o amintire. Societatea s-a transformat în ceva care aminteşte mai degrabă de feudalism, cu titluri de nobleţe, planete deţinute ca şi fiefuri şi deasupra tuturor un împărat care şi-a obţinut poziţia prin forţă. Vechile calculatoare care imitau mintea umana au fost interzise în urma unui jihad care a proclamat simplu: "să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului", iar consecinţa acestui fapt a fost că astfel mintea umană a început să se dezvolte, rezultând şcoli specializate în acest sens. Şi in tot acest univers, există o planetă cu totul specială: Arrakis pe numele oficial, Dune în vobirea comună. O planetă-deşert unde apa este atât de rară încât până şi risipirea unei lacrimi este un lucru greu de conceput. Unicitatea planetei este dată însă de faptul că numai aici se găseşte Mirodenia - o substanţă care prelungeşte viaţa, dă imunitate la multe otrăvuri şi chiar permite individului cu calităţile potrivite să intrevadă viitorul, dar, fireşte are şi un revers: crează dependenţa. Având aceste elemente extreme concentrate într-un loc, se crează premizele unei poveşti de excepţie, mai ales dacă există un scriitor ca Herbert care să o povestească.

    Cartea nu este însă numai o poveste de acţiune. Elementele care se împletesc în ea sunt extrem de complexe, şi asta dă în cele din urmă valoare cărţii. Autorul abordează o multitudine de teme: ecologie, program genetic, razboi deschis, religie, cod moral, etică, spionaj, încredere, utilizarea forţei (de la nivel de individ până la scară planetară şi chiar mai departe) şi nu în ultimul rând o cunoştere detaliată şi intimă a fiinţelor umane astfel încât tresărirea unui muşchi sau o inflexiune infimă din voce poate trăda o intenţie sau dezvălui o slăbiciune.

     Nu am zis nimic despre acţiunea în sine. Nici nu ştiu dacă are rost, nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri iar ramificaţiile ei sunt mult prea complexe. Foarte pe scurt insă am să spun că este povestea lui Paul Atreides, descendent dintr-o Casă Mare, care soseşte pe Dune în momentul în care tatăl său primeşte această planetă cu titlul de fief. Fără să ştie că el însuşi este produsul unui program genetic elaborat, că o religie creată cu grijă este pregătită să-l primească ca pe un mântuitor şi prins în lupta pentru putere în care este angrenată Casa tatălui său, Paul Atreides (un adolescent la începutul cărţii) se vede nevoit să se maturizeze înainte de vreme, să lupte pe viaţă şi pe moarte şi să descopere în final că nu este decât prizonierul unui viitor pe care l-a întrevăzut dar pe care nu il poate modela.

     Am să mai spun doar că "Dune" este de fapt o serie de 6 cărţi şi că toate merită citite (aici m-am referit doar la prima). Fiecare carte aduce ceva nou şi deosebit, insistând în special pe modul în care un eveniment aparent minor are reverberatii nebănuite peste milenii. De ce ar rămâne intiparită în memoria cuiva o cadere de nisip pe vârful unei faleze?