Chiar aşa, visează androizii oi electrice? Fireşte, titlul nu poate să înşele, este vorba despre un roman de science-fiction. Philip K. Dick se foloseşte însă de acest pretext pentru a aborda subiecte cu o temă mai degrabă filosofică, explorând în special empatia de care este capabilă o fiinţă umană, empatie care, în final, pare a fi o trăsătură definitorie a fiinţei umane.
Povestea se desfăşoară într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, aşa numit "post-apocaliptic": a avut loc un război atomic iar Pamântul a devenit un loc destul de neprimitor, majoritatea animalelor si plantelor fiind distruse de radiaţii, oameni puţini, oraşe părăsite, colonizarea altor planete, aparate de stimulare a senzaţiilor, o religie bazată pe empatie, o emisiune de televiziune difuzată nonstop pe care toată lumea o urmăreşte (prezentată, nu se ştie cum, de un comic şi cei din jurul lui denumiţi generic "Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi"), o omniprezentă pulbere radioactivă... Dată fiind dispariţia animalelor, a avea un animal viu (cu cât mai mare, cu atât mai bine) devine astfel o expresie a statutului social şi o expresie a empatiei pe care omul o poate simţi faţă de o altă fiinţă, iar de dragul poziţiei sociale cei care nu-şi permit un animal viu apelează la copii artificiale aproape perfecte, cum ar fi de exemplu vânătorul de recompense Rick Deckard care are o oaie electrică... Dar înainte de a vorbi despre personaje trebie sa vorbesc despre androizi: imitaţii aproape perfecte a unei fiinţe umane, creaţi pentru a ajuta oamenii din colonii. Cei mai complecşi dintre ei, respectiv seria Nexus 6 (vă suna cunoscut combinaţia Android-Nexus? nu ştiu dacă există vreo legătură, cartea a fost scrisă în 1968) sunt atât de asemănători cu fiinţele umane încât nu numai că nu pot fi deosebiţi cu uşurinţă dar au şi simţăminte asemănătoare, unii dintre ei dorindu-şi libertatea şi astfel încercând să evadeze şi să se "piardă" printre oameni.
Unul din personajele principale este Rick Deckard, un vânător de recompense care îi urmăreşte şi îi "retrage" pe androizii fugari, cel mai mult având de furcă, evident, cu cei din seria Nexus-6, deoarece singura trăire pe care nimeni nu a reuşit încă să o încorporeze într-un android este tocmai empatia. Celălalt personaj important este John Isidore, un individ cu un coeficient de inteligenţă mult sub medie, care se împrieteneşte cu androizii fugari, bucuria de a-şi putea face prieteni fiind mult mai mare decât complicaţiile posibile pe care chiar şi el le intuieşte că pot rezulta dintr-o asemenea relaţie. Cele două moduri total diferite de a vedea lucrurile (pentru Deckard androizii fugari sunt mai degrabă nişte obiecte defecte iar pentru Isidore sunt singurii prieteni pe care i-a avut vreodată) nu fac decât să arate complexitatea fiinţei umane şi cât de greu este să judeci pe cineva dacă priveşti numai din punctul tău de vedere.
Pe scurt, o carte de science-fiction reuşită, chiar dacă puţin ciudată, dar cu accente filosofice şi care merită citită.
