marți, 27 ianuarie 2015

Elif Shafak - Cele Patruzeci de Legi ale Iubirii

     Bucuria şi frumuseţea stau în ochiul privitorului. Aşa se zice, şi aşa ne încredinţează şi doamna Elif Shafak în unul din multele rânduri ale acestei cărţi, despre care eu îndrăznesc să spun că este deosebită. Eu cel puţin am găsit-o deosebită şi, după cum am spus chiar din prima propoziţie...
     Cartea surprinde două planuri: primul este cel al Ellei, o femeie de 40 de ani din Statele Unite ale zilelor noastre, casnică, soţie şi mamă, fără grija zilei de mâine, care (mai mult din plictiseală aş zice eu) îşi găseşte un seviciu cu jumătate de normă la o editură şi primeşte o carte scrisă de un anume Aziz Z. Zahara, depre care trebuie să scrie o recenzie; al doilea plan este tocmai povestea scrisă de Aziz Z. Zahara (avem deci o poveste în poveste) care are loc în secolul al XIII-lea în Asia Mică şi surprinde întâlnirea dintre Shams din Tabriz şi Mawlana Djalal al-Din (sau Rumi, cum mai este el cunoscut şi cum se face referire la el în carte). Recunosc că până la cartea de faţă nu am auzit de cei doi, dar acum am făcut "săpături" şi am aflat că este vorba despre două personaje istorice reale, că Rumi este şi astăzi unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, învăţători şi mistici ai lumii islamice şi că Shams este considerat cel care l-a transformat pe Rumi dintr-un învăţător într-un poet și un mistic.
     Lăsând la o parte povestea Ellei (probabil pură ficţiune, deşi când am văzut o poză a autoarei m-a izbit faptul că oarecum aşa arăta Ella din imaginaţia mea), cartea ne face cel puţin o idee despre ceea ce înseamnă religia islamică (fireşte, un roman de ficţiune nu este un tratat de religie) dar ce m-a impresionat cel mai mult este spiritualitatea cărţii. Cumva, diferenţele care pot părea atât de evidente între oameni şi religii şi care pot duce la acţiuni extreme, se estompează până la dispariţia lor totală dacă îndrăznim să ne privim pe noi şi pe semenii noştri reduşi la cele mai elementare esenţe, cele care ne fac oameni. După cum se spune foarte frumos în carte (parafrazez) şi creştinii, şi musulmanii, şi evreii, şi budiștii manâncă, beau, iubesc şi visează. Iubirea, cea mai importantă dintre esenţe, este cea care îl conduce pe Shams, îl transformă pe Rumi, îi atinge pe toţi din jur şi în cele din urmă o schimbă şi pe Ella. Povestea în poveste, lumea văzută din perspectiva mai multor personaje extrem de diferite într ele, toate acestea ne îndeamnă la meditaţie şi la înţelegere, căci după ce l-ai înţeles pe semenul tău totul capătă o formă nouă. Iar pentru a înțelege lumea în ansamblu nu este suficient să cercetezi știința învățaților și înțelepților, trebuie să îi înțelegi și pe cei care altfel i-ai trece cu vederea: cerșetorii, bețivii și alții asemenea
     "O viaţă fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauţi, spirituală ori materială, divină ori pământeană, răsăriteană sau apuseană... Împărţirile duc doar la alte împărţiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur şi simplu. Iubirea e apa vieţii. Iar cel ce iubeşte e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubeşte apa". Aşa spune cea de-a patruzecea Lege formulată de Shams. Aşa am preluat-o şi eu din carte. Şi după ce veţi citi cartea, veţi înţelege de ce am ales şi eu să încep această scurtă descriere cu litera "B", la fel ca fiecare capitol al acestei cărţi.