La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni
liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au
găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul
din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi
nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de
la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi
albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se
zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca
să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
—
Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine
şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care
poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele,
spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi
creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii,
aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana,
îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi
fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai
pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar
dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de
strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele
de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem
de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni,
pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi
verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am
adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze
pe toţi cum a şti el mai bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai
ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de
la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată.
Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită
în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte,
şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu
socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a
învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi,
când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a
dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii
făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la
vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea
ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au
fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a
fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai
multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se
sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt
roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru
unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine
de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu
de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş
Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba
singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu
uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:
Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta
Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii
noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea,
din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim
bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni
duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de
sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La
orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru
noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi
răsînţeles.
— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.
— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.
— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia
spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de
când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier,
numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul
împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au
să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi
dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă
nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles
aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare
sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot
noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.