Am zis la un moment dat că nu o să scriu despre "Dunele" lui Frank Herbert: sunt cunoscute şi au curs deja râuri de cerneala sau, dacă vreţi, trilione de bytes (chiar mai mult dacă includem filmele şi jocurile pe această temă). Totuşi, zilele trecute am văzut, spre bucurie mea, seria reeditată recent, şi pentru că este una din cărţile mele preferate m-am gândit că trebuie să scriu câte ceva, poate minima mea recomandare va inspira pe cineva să pună mâna să o citească. Sigur nu o să-i pară rău. Deşi este o carte care aparţine lejer genului "science-fiction", cunosc o mulţime de oameni care au apreciat-o ca o carte deosebită, deşi ei înşişi nu sunt neapărat fani ai genului.
Într-un viitor foarte îndepărtat omenirea a cucerit universul iar Terra este mai degrabă o amintire. Societatea s-a transformat în ceva care aminteşte mai degrabă de feudalism, cu titluri de nobleţe, planete deţinute ca şi fiefuri şi deasupra tuturor un împărat care şi-a obţinut poziţia prin forţă. Vechile calculatoare care imitau mintea umana au fost interzise în urma unui jihad care a proclamat simplu: "să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului", iar consecinţa acestui fapt a fost că astfel mintea umană a început să se dezvolte, rezultând şcoli specializate în acest sens. Şi in tot acest univers, există o planetă cu totul specială: Arrakis pe numele oficial, Dune în vobirea comună. O planetă-deşert unde apa este atât de rară încât până şi risipirea unei lacrimi este un lucru greu de conceput. Unicitatea planetei este dată însă de faptul că numai aici se găseşte Mirodenia - o substanţă care prelungeşte viaţa, dă imunitate la multe otrăvuri şi chiar permite individului cu calităţile potrivite să intrevadă viitorul, dar, fireşte are şi un revers: crează dependenţa. Având aceste elemente extreme concentrate într-un loc, se crează premizele unei poveşti de excepţie, mai ales dacă există un scriitor ca Herbert care să o povestească.
Cartea nu este însă numai o poveste de acţiune. Elementele care se împletesc în ea sunt extrem de complexe, şi asta dă în cele din urmă valoare cărţii. Autorul abordează o multitudine de teme: ecologie, program genetic, razboi deschis, religie, cod moral, etică, spionaj, încredere, utilizarea forţei (de la nivel de individ până la scară planetară şi chiar mai departe) şi nu în ultimul rând o cunoştere detaliată şi intimă a fiinţelor umane astfel încât tresărirea unui muşchi sau o inflexiune infimă din voce poate trăda o intenţie sau dezvălui o slăbiciune.
Nu am zis nimic despre acţiunea în sine. Nici nu ştiu dacă are rost, nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri iar ramificaţiile ei sunt mult prea complexe. Foarte pe scurt insă am să spun că este povestea lui Paul Atreides, descendent dintr-o Casă Mare, care soseşte pe Dune în momentul în care tatăl său primeşte această planetă cu titlul de fief. Fără să ştie că el însuşi este produsul unui program genetic elaborat, că o religie creată cu grijă este pregătită să-l primească ca pe un mântuitor şi prins în lupta pentru putere în care este angrenată Casa tatălui său, Paul Atreides (un adolescent la începutul cărţii) se vede nevoit să se maturizeze înainte de vreme, să lupte pe viaţă şi pe moarte şi să descopere în final că nu este decât prizonierul unui viitor pe care l-a întrevăzut dar pe care nu il poate modela.
Am să mai spun doar că "Dune" este de fapt o serie de 6 cărţi şi că toate merită citite (aici m-am referit doar la prima). Fiecare carte aduce ceva nou şi deosebit, insistând în special pe modul în care un eveniment aparent minor are reverberatii nebănuite peste milenii. De ce ar rămâne intiparită în memoria cuiva o cadere de nisip pe vârful unei faleze?
