Michael Crichton - Eaters of the Dead (Al 13-lea Razboinic)

    Nu ştiu cât de cunoscută este această carte a lui Michael Crichton scrisă în 1976 şi sunt de acord că dacă nu ar fi fost ecranizată probabil că nu aş fi ajuns niciodată să o caut. Ştiu însă că nu a fost tradusă in limba română, motiv pentru care am lăsat-o cu titlul original (adaugand versiunea sub care a fost ecranizată), deoarece nu i-am putut găsi o traducere literară reuşită; las asta pe sema celui care se va "înhăma" la o traducere completă.

     Michael Crichton a recunoscut că a scris această carte după o dispută aprinsă cu un bun prieten, Crichton vrând astfel să demonstreze că o poveste nu este nici bună nici proastă în sine ci devine astfel în funcţie de modul în care este spusă. Cum disputa a pornit de la celebrul poem "Beowulf", inspiraţia l-a purtat astfel pe Crichton spre a scrie o poveste cu vikingi...

    Cartea porneşte de la un personaj istoric real: Ahmad ibn-Fadlan, ibn-al-Abbas, ibn-Rasid, ibn-Hammad, trimis in anul 921 de catre Califul din Bagdad ambasador la regele bulgarilor de pe Volga (a nu se confunda cu bulgarii de la sud de Dunăre pe care îi ştim noi). Ahmad ibn-Fadlan nu ajunge până la regele Bulgarilor, dar pe drum se întâlneşte cu vikingii, realizându-se astfel probabil primul contact dintre cele două civilizaţii (în orice caz, primul contact documentat). Întors la Bagdad după o călătorie de 3 ani, Ahmad ibn-Fadlan face un raport oficial către calif în care vorbeşte despre oamenii şi locurile văzute, raport a cărui manuscris s-a păstrat mai mult sau mai puţin complet până în zilele noastre. Michael Crichton preia manuscrisul lui Ahmad ibn-Fadlan şi mai adaugă de la el câteva capitole, prelungind aventura arabului în compania vikingilor.

     Aventura este astfel văzută prin ochii lui Ahmad ibn-Fadlan şi este scrisă la persoana I, în stilul manuscrisului, conferindu-i astfel un aer de autenticitate. Fiind ambasador şi prin urmare un om nu numai cult dar şi foarte inteligent, Ahmad ibn-Fadlan îşi relatează povestea mai putin literar şi metaforic cât mai degrabă obiectiv, atent la detalii, încercând să surprindă cât mai exact ceea ce vede: oamenii, modul lor de gândire, religia, superstiţiile, obiceiurile şi - de ce nu - umorul specific, toate astea pe fondul unei aventuri în stilul legendelor nordice: Un grup de luptători vikingi primesc o solie care îi recheamă repede acasă pentru a înfrunta ceea ce par a fi nişte "demoni ai negurilor" sau "wendoli", iar o bătrână ce avea darul clarviziunii spune că pentru a reuşi, expediţia trebuie să fie formată din 13 luptători din care unul nu poate fi nordic. Fiind singurul "ne-nordic" din tabără, Ahmad ibn-Fadlan se trezeşte nevoit să-i însoţească pe cei 12 luptători în ţara lor de ceţuri unde ambasadorul paşnic îşi va descoperi latura de războinic iar Michael Crichton va încerca să ofere o explicaţie asupra felurilor în care se nasc legendele, căci aşa cum spune un proverb arab, "Răul este un lucru străvechi"

Michael Crichton - Jurassic Park

-->

      Când aveam vreo 5 ani am văzut pentru prima dată un atlas zoologic si am aflat despre dinozauri. Ca la orice copil (zic eu) mi s-a ”aprins” imediat imaginația. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a rămas ”aprinsă” și azi, iar cartea lui Crichton și filmul lui Spielberg nu au facut decât să pună paie pe foc.

      La vremea când a apărut ”Jurassic Park” oița Dolly nu ajunsese incă să behăie, dar de posibilitatea de a se obține un organism viu, complet și funcțional pornind doar de la lanțul de ADN se vobea de multă vreme. Michael Crichton nu a făcut decât să anticipeze ce avea să vină (Jurassic Park: 1990, oița Dolly:1996) și să intre puțin pe domeniul fantasticului, presupunând că într-un fel sau altul vom reuși să facem rost de un lanț ADN complet de... dinozaur! De fapt acesta nu este decât pretextul pentru o carte excelentă care a devenit astfel cartea definitorie a lui Crichton și care este citită pe nerăsuflate de toți cei care au ”dinozauri pe creier”

      Nu am să insist pe povestea în sine, este în mare cunoscută: Un miliardar excentic (John Hammond) imaginează un mod inedit de a obține ADN de dinozaur, respectiv din interiorul insectelor care au ”ciupit” dinozaurul respectiv si apoi au avut ghinionul să fie prinse în rășina unui copac. Rașina s-a transformat de-a lungul milioanelor de ani în chihlimbar iar insecta a rămas perfect conservată în interior, cu tot cu prețioasa ei încărcătură. Ideea funcționează, laboratoarele lui Hammond obțin ADN-ul de dinozaur... iar miliardarul se gândește să construiască o grădină zoologică imensă în care oamenii să poată veni să vadă dinozaurii. Dacă acest lucru chiar s-ar întâmpla, cred că am vorbi fără doar si poate de afacerea secolului. Imaginați-vă numai... În fine, parcul este gata iar Hammond invită o echipă de consultanți să-și dea cu părerea: un paleontolog (Allan Gran), un paleobotanist (Ellie Settler) și un matematician specializat în teoria haosului (Ian Malcolm). Miza este foarte mare, banii sunt mulți, presiunea imensă, așa că lucrurile pot scăpa foarte ușor de sub control...

      Cartea atinge câteva teme majore, specifice acestei perioade. Michael Crichton le tratează foarte pe larg, uneori direct, alteori prin intemediul personajelor. Vorbim de clonare, de progresul tehnologic, de limitele peste care ar trebui sau nu ar trebui să trecem, aplicarea celor mai noi teorii și nu în ultimul rând de faptul că un sistem viu este de cele mai multe ori imprevizibil: viața găseste întotdeauna o soluție; poate drumul pe care îl alege este periculos, dar acolo unde multe forme de viață vor pieri, altele vor prospera. Nu știu cât s-a documentat Crichton când a scris cartea, dar cea mai mare parte a tehnologiei descrise de el era deja disponibilă la momentul respectiv, datele tehnice sunt foarte exacte și ample atât din domeniul paleontologiei, zoologiei și geneticii cât și al matematicii, informaticii și a tehnologiei de vârf în general. Practic, după ce am citit Jurassic Park am prins drag de genetică! Și, in totală contradicție cu ce am învățat la școală, se pare că dinozaurii aveau inima tetracamerală și pompând sânge cald...

      Trebuie să mai spun că toate personajele din carte mi-au placut: personaje puternice, super-profesioniști in domeniul lor de activitate, cu viziuni proprii asupra modului cum ar trebui să arate lucrurile. Imposibil să nu te identifici măcar cu unul! Ian Malcom – matematicianul, care încercă să descrie lucruri practice folosind modele matematice; Allan Grant și Ellie Settler – cercetătorii obișnuiți cu munca din teren, (oarecum în opoziție totală cu Macolm); Henry Wu – geneticianul responsabil cu ”crearea” dinozaurilor; John Arnold – inginerul care a proiectat parcul, Muldoon – vânătorul care interactionează direct cu animalele, și lista poate continua. Cam fiecare personaj are un moment al lui, fie în care explică fie în care poartă un monolog interior din care rezultă o latură a parcului pe care toți incercă sa-l țină sub control.

      Ce-ar mai fi de adaugat înainte de ”lectură placută”? Doar câteva cuvinte: Tyrannosaurus, Velociraptor, Triceratops, Stegozaurus, Apatosaurus, Procompsognathus, Cearadactylus...