Anatoli Ivankin - Ultimul kamikaze

   În anii 1274 și 1281 mongolii încearcă să învadeze Japonia cu  flote navale impresionante. Atunci s-au stârnit kamikaze, ”vânturile divine”, care au pus capăt ambițiilor lui Kubilai de a pune stăpânire pe Țara Soarelui Rasare. Mulți ani mai târziu, în anii 1944-1945, ”vânturile divine” sunt invocate de această dată de om pentru a opri o nouă invazie

   Anatoli Ivankin dedică ceastă carte faimoșilor piloți japonezi din cel de-al Doilea Razboi Mondial, care nu au ezitat sa-și dea viața într-o ultimă încercare disperată de a întoarce soarta razboiului din Pacific

   Povestea îl urmărește pe Yasuziro Hattori, un tânăr pilot de vânătoare japonez prins în aceast infernal război, de la școala de aviație și până la finalul neașteptat al războiului care se împletește cu destinul tânărului. Cartea surprinde principalele momente ale raboiului din Pacific, de la atacul de la Pearl Harbour până la batalia de la Midway și finalul tragic al detonării celor două bombe atomice, iar în paralel cu asta, evoluția personajului care devine un pilot de vânătoare experimentat și este desemnat să antreneze piloții mai tineri și în final sa-i pregătească pe aceștia pentru a deveni ceea ce a intrat în istorie sub numele de ”piloți kamikaze”. Atmosfera cărții este întregită de detalii cum ar fi atmosfera din școala de aviație, atitudinea comandanților, opiniile militarilor despre soarta războilui sau atitudinea familiilor rămase acasă. Cartea este de asemenea structurată oarecum ”în oglindă”, în paralel cu povestea japoneză curgând si una americana, a omologului lui Yasuziro, de cealaltă parte a baricadei, diferențele de cultură și abordare devenind astfel mult mai evidente

   Cultura asiatică în general (și cea japoneză poate în mod special) prezintă numeroase particularități pe care noi le găsim uneori bizare sau ciudate și trebuie să acceptăm pur si simplu că, după cum spunea personajul Traian Brad în seria de filme cu ”Ardelenii”, ”așa e obiceiul pe la dumnealor”. Cărțile care surprind această cultură și sunt scrise de un non-asiatic au marea calitate că pun accentul tocmai pe aceste diferențe culturale, lucruri care fără doar și poate l-au impresionat pe scriitor. Este și cazul cărții de față, unde afăm de exemplu despre obiceiul japonezilor de a-și schimba numele, devenind astfel o nouă persoană, care poate chiar să organizeze funeraliile celui dintâi.

   Pe scurt deci, o carte depre onoare, curaj, patriotism, presărată cu drame personale și având ca fundal un război devastator care a marcat definitiv destinul unei natiuni. Nu știu câte șanse sunt să o mai găsiți în afara anticariatelor, dar merită citită. Sper se se reediteze într-o zi.

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Tom Clancy - Vânătoarea lui "Octombrie Roşu"

                Atunci cand vorbim de forţele militare ale unei ţări cu deschidere la mare trebuie să luăm în calcul forţele navale; daca ţara respectivă emite ceva pretenţii, sigur trebuie să vorbim şi despre submarine; dacă vorbim de o putere nucleară, atunci trebuie să ne referim la submarine propulsate de un reactor nuclear şi purtătoare de rachete balistice; iar dacă ţara respectivă este URSS, atunci trebuie să ne referim neapărat la cele mai mari submarine militare construite vreodată: cele pe care ruşii le numesc „Akula” (adica rechin) iar NATO „Typhoon”.  Cu o lungime de 175m, un deplasament de 48000t, propulsat de două reactoare nucleare de cate 190MW(254800 cai-putere) fiecare, putând să atingă adâncimi de până la 400m unde poate sta până la 120 de zile şi cu un scriitor ca Tom Clancy care îi acordă atentie, avem iarăşi toate premizele unui tehnothriller de primă mână.

                Tom Clancy îşi imaginează astfel (cartea a apărut în 1984) unul din cele mai temute scenarii din timpul Războiului Rece: Uniunea Sovietică montează pe un submarin din clasa Typhoon (numit „Octombrie Roşu”) un nou mijloc de propulsie care nu face aproape nici un zgomot. Submarinul devine astfel aproape imposibil de detectat şi poate trece fară probleme de sitemele defensive ale NATO, putând ajunge până pe coastele Statelor Unite. Comanda submarinului este încredinţată capitanului Marko Alexandrovich Ramius, unul din cei mai buni comandanţi de submarin. Îndată după lansare însă se pare ca Ramius are alte planuri... submarinul pleacă într-o direcţie necunoscută faţă de ordinele primite, încercând aparent să atace chiar Statele Unite şi să declanşeze astfel razboiul nuclear. Planul lui Ramius este însă altul: încercatul căpitan a înţeles de la început ca un asemenea submarin nu poate fi decât o arma de atac şi că va destabiliza complet echilibrul şi aşa fragil dintre cele două mari puteri, aşa că hotătrăşte să dezerteze şi să predea submarinul Statelor Unite. Dar cum să te apropii cu un submarin înarmat până în dinţi (cu rachete nucleare) şi mai mult, nedetectabil, de un inamic cunoscut şi declarat aproape pe faţă, cu intenţia de a te preda, fără însă a-l putea preveni? Flota sovietică intră in alertă, forţele NATO de asemenea, şi un joc mortal de-a şoarecele şi pisica se declanşează, iar Ramius trebuie să-şi folosească toate cunoştinţele despre prietenii şi duşmanii de ieri care au inversat rolurile azi pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.
                O carte excelentă, bogată în detalii tehnice, cu acţiune, spionaj, intrigă politică, pe scut o carte tipică pentru Tom Clancy, neputându-i-se reproşa decât, poate, o uşoară notă propagandistică, de înţeles însă dacă ne gândim la perioada în care a fost scrisă. De data asta am să vă zic şi că povestea a fost ecranizată în 1990 cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale şi că filmul este excelent şi merită văzut. Până faceţi rost de film, cartea a fost reeditată de curând şi se gaseşte fără probleme în librării. Lectură placută!

Arthur C.Clarke - 2001: Odiseea Spatiala

Una din temele preferate ale lui Arthur C.Clarke este specia umană. Mai exact, originile umanitații și destinul ei. In numeroasele lui carți, marele vizionar explorează diverse scenarii ale acestei teme privind trecutul și imaginează diverse variante privind viitorul. Cartea de față nu face exceptie.

                Povestea începe in Africa, în urmă cu aproximativ 3 milioane de ani, cand omenirea, aflată încă într-o faza anterioară comunei primitive, ia primul contact cu o civilizație extraterestră. De fapt, misterioasa civilizație intervine direct, modelând cursul pe care avea sa-l ia evoluția acelei specii primitive. Mult mai târziu, în anul 1999, omenirea (ajunsă acum în stadiul cunoscut de noi) descoperă pe suprafața Lunii un misterios obiect de faricație evident artificială. În timp ce este studiat mai mult fără succes, obiectul respectiv ”prinde viață” și emite un singur semnal radio, extrem de puternic, direct catre unul din sateliții lui Jupiter. În consecință, 18 luni mai târziu – in 2001 – o nava spațială cu echipaj uman – Discovery One – pleacă spre Jupiter în speranța că îi va găsi pe destinatarii misteriosului semnal. Cine sunt acesti destinatari și cum iși imagineaza Clarke epilogul acestei întâmplări?

                Pe lângă povestea cu originile și destinul umanității, cartea mai abordează câteva teme mai complexe sau mai superficiale, dar atât de cunoscute și de îndrăgite de iubitorii de science-fiction dar și de cei care își găsesc putin timp să privească existența dincolo de banalitățile zilei obișnuite. În speranța ca vă voi capta interesul, voi aminti câteva din ele. Pentru a nu mă repeta prea des, voi spune acum că ”2001 – Odiseea Spațială" a fost publicată în 1968 (Armstong a pășit pe suprafața selenara abia în 1969)

                Cucerirea spațiului: Clarke își imaginează că până in 2001 omenirea este capabilă să trimită un echipaj uman până la planeta Jupiter. Adevărul este că tehnologie există la ora actuală doar că o asemenea expediție ar fi extrem de costisitoare și riscantă. Nu mă îndoiesc însă că dacaă ne-am trezi cu o motivație suficient de puternică pentru a întreprinde o asemenea expediție, acest lucru ar fi perfect posibil

                Progresul tehnologic si inteligența artificială: Pe vremea când calculatoarele nu foloseau încă circuite integrate (au început să fie folosite din 1970) Clarke își imaginează că în scurt timp puterea de calcul va fi așa de mare încât vom putea construi computere capabile să comunice direct cu oamenii și chiar să își dezvolte propria lor personalitate. Vorbim, desigur, de celebrul HAL 9000, computerul care controlează Discovery One. Nu cred că avem încă computere chiar de puterea lui HAL, dar saltul facut este uriaș iar evoluția inteligenței artificiale este evidentă. Vor dezvolta oare și computerele noastre o personalitate asemănătoare lui HAL? Ce vom înțelege atunci prin ”defecțiune”?

                Primul contact cu o civilizație extraterestră: Universul este foarte vechi. Din acest punct de vedere, noi abia am venit. Astfel, una din temele favorite ale lui Clarke este existența unor civilizații atât de vechi si de avansate in comparație cu noi încât fie tehnologia lor ne-ar parea nouă de-a dreptul magie fie ar fi evoluat atât de mult încât noi nici măcar nu am fi capabili să recunoaștem aceste entități ca fiind ceva viu. Pentru ei, specia umana este doar un copil neștiutor care face primii pași într-o lume așa de mare, vastă și complexa încât se minunează încă de fiecare sunet, culoare, miros, gust...

                În fine, fiecare carte scrisă de Clarke are cel putin un personaj mai deosebit, întotdeauna un om, care se află în mijlocul evenimentelor și care încearcă să judece și să înțeleagă cu ce se confruntă. Este și cazul poveștii de față, în care David Bowman încercă să înțeleagă cine sunt misterioșii constructori ai monolitului de pe Lună, care sunt motivațiile lor și în final ce sunt ei de fapt. Dacă mă întrebați pe mine, cred că este genul de om pe care Arthur C. Clarke și-ar fi dorit să îl ”interpreteze” în viața reala și - de ce nu - să rostească faimoasa replică a lui Bowman, ultimul său mesaj care a ajuns pe Pământ: “Oh my God, it’s full of stars!”

Mihail Sadoveanu - Creanga de aur

                Mare meșter al scrisului a fost Mihail Sadoveanu, iar romanele istorice au fost fără doar și poate punctul lui forte. Și cum istoria i-a plăcut in mod deosebit era aproape imposibil să ignore tocmai Dacia, adică partea cea mai veche, mai plină de farmec și mister și mai puțin cunoscută a trecutului acestor meleaguri.

                Primul lucru care sare în ochi în această carte este mistica: un preot geto-dac, urmaș al lui Deceneu, care păstrează vii intr-o peșteră dintr-un munte ascuns înțelepciunea și cunoștințele străbunilor. Acest preot bătrân cunoaște înțelesurile originale a ceea ce a ajuns până la noi sub formă de legende, cântece populare și tradiții (de exemplu vopsirea oualor roșii primăvara) și deține o cunoaștere mult mai profundă și în același timp mai subtilă a ființei umane, putând sa citească până în adâncul sufletului.

                Povestea ni-l prezintă pe dacul Kesarion Breb care urmează sa ia locul batrânului preot dinaintea lui, devenind astfel cel de-al 33-lea decheneu. Pentru a-și desăvârși cunoștințele, Kesarion pleacă într-o călătorie (să zicem inițiatică) în Egipt si Bizant, al doilea scop al călătoriei fiind acela de a strânge informații despre religia cea noua care se raspândește în lume (desigur, creștinismul). Suntem in anul 787.

Dacă despre partea cu Egiptul nu ni se povestește nimic (doar că a fost pe acolo si a dobândit cunoașterea de care avea nevoie), poevestea este centrată pe calătoria prin Bizanț unde Kesarion se întâlnește cu tot felul de oameni, de la negustori și tâlhari pana la credincioși aproape sfinți, de la oameni obișnuiți la personaje istorice reale (împărăteasa Irina, împăratul Constantin). Cum se termină povestea și la ce încercări (uneori mai directe, alteori mai subtile) este supus Kesarion Breb, vă las sa descoperiți citind cartea

Cartea este astfel făcut încât eu cel puțin m-am intrebat serios dacă nu cumva Sadoveanu chiar încearcă să transmită mascat sub forma unei povești niște informații cât se poate de reale. Ce alceva a mai stiut Sadoveanu despre istoria Daciei? Să nu uităm ca vorbim de un om care a fost – intre altele – Mare Maestru al Francmasoneriei... Referința la batrânul preot/mag ascuns undeva într-un munte (în Carpații Orientali, aproape de izvoarele Mureșului și al Oltului) se regăsește în aceeași notă în scrierile lui Eminescu („Strigoii”) din care Sadoveanu chiar citează.  Dacă este sau nu ceva adevărat în toată povestea asta eu nu știu. Oricum, povestea este minunat îmbrăcată într-un aer de mistică si credibilitate, asa cum numai un maestru știe sa o facă.

Isaac Asimov - Fundația

                Puține cărți de SF se pot compara cu “Fundația” lui Asimov, chiar daca ne referim la carte sau la intreaga serie a ”Fundației”. Scrisă în jurul anilor ’50, cartea rămâne una din cele mai bune carți de SF și un punct de referință al genului.

                Cartea ne înfățișează un univers de dimensiuni galactice (la propriu): un Imperiu Galactic întins pe toată galaxia noastră vreme de milenii care a dus la o societate relativ mulțumită și pașnică. La un moment dat însă un matematician – Heri Seldon – dezvoltă o nouă ramură a matematicii numita psihoistorie cu ajutorul careia se poate calcula evoluția unei societăți pe termen lung. Aplicând modelele descoperite la Imperiul Galactic, Seldon calculează că în maxim 300 de ani acesta se va prăbuși iar omenirea va intra in 30.000 de ani de barbarie înainte ca un nou Imperiu Galactic să se formeze și să readucă lumina civilizației în Galaxie. Folosind mecanismele psihoistoriei, Seldon găsește însă și o solutie: 100.000 de oameni anume aleși vor fi mutați pe o planetă (Terminus) aleasă la rândul ei cu grijă, pentru a păstra cunoștințele civilizației pe cale să se prăbușească; în acest fel, dacă planul reușește și calculele sunt corecte, ”perioada întunecată” se va scurta de la 30 de milenii la doar unul, societatea aceasta de pe Terminus reprezentând germenii noului imperiu. Această societate a fost numită ”Fundația”. Seldon a creat premisele evoluției Fundației de asa natură încât această mică societate să poată acționa doar intr-un singur sens, indiferent de voința indivizilor ei și fără a exista posibilitatea ca un singur individ să poată zădărnici prin acțiunile lui planurile Fundației. Periodic presiunile sociale și politice interne și externe asupra Fundației se vor acumula iar în punctul culminant nu le va mai rămâne decât o singură cale de acțiune – cea buna. Firește că Seldon concepe și un plan de rezervă: A Doua Fundație, despre care spune însă doar ca există și că este ”la celalalt capăt al Galaxiei”.

                Cartea este o excelentă ”istorie viitoare”, dacă vreți, care arată evoluția unei societăți umane și felul în care aceasta poate fi influențată de diverși factori – cultură, religie, știință, comerț și bineînțeles mediu. Cel mai mult mi-au plăcut momentele de maximă presiune – asa numitele ”Crize Sheldon” – care nu puteau duce decât la un singur rezultat: schimbarea sistemului social. Cartea cuprinde 3 asemenea ”crize”, iar continuarea se impunea de la sine.

                 Asimov a scris inițial 3 cați: ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul” și ”A Doua Fundație”. Ulterior s-au adăugat și alte cărți, pentru ca in cele din urmă cărțile lui Asimov sa creeze un întrg univers. În ordinea desfașurării evenimentelor din universul fictional al lui Asimov, ordinea carților ar fi următoarea: ”Eu, Robotul”, ”Caverne de Otel”, ”Soarele Gol”, ”Roboții de pe Aurora”, ”Roboții și Imperiul”, ”O piatră pe cer”, ”Pulbere de stele”, ”Curenții spațiului”, ”Preludiul Fundației”, ”Fundația renăscută”, ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul”, ”A Doua Fundație”, ”Marginea Fundației”, ”Fundația si Pamântul”. Sper să reușesc să scriu despre toate....

J.R.R. Tolkien – Hobbitul

            J.R.R. Tolkien (pe numele său întreg John Ronald Reuel Tolkien) este considerat “tăticul” genului fantastic (sau fantasy, daca vreţi) prin scrierile sale. Deşi au mai fost scriitori care au abordat genul şi înaintea lui, Tolkien a fost cel care l-a adus la nivel de artă şi sub scrierea caruia acest gen şi-a dobândit popularitatea.Tolkien nu numai că a scris o serie de carţi, dar a creat un întreg univers. Dacă nu ştiţi şi credeţi că pentru limba elfilor de exemplu au fost aruncate nişte cuvinte acolo, vă înşelaţi! Tolkien a creat o limbă întregă, cu reguli gramaticale şi cu dicţionare!

            „Hobbitul” este prima carte, scrisă în 1937. Tolkien a scris-o sub formă de poveste pentru copii (iniţial copiii lui) şi nu s-a aşteptat să aiba un asemenea succes, atragând atenţia copiilor şi adulţilor deopotrivă. Fiind gândită pentru copii are un stil uşor, fără prea multe „abisuri”. Povestea este însă extraordinară, captivantă, conturând universul care avea să fie desăvârşit mai târziu în „Stăpânul Inelelor”

            „Hobbitul” prezintă povestea lui Bilbo Baggins, de la viaţa liniştită din Comitat pana la extraordinarele aventuri pe care avea să le traiască în compania vrajitorului Gandalf si a gnomilor conduşi de Thorin Scut-de-Stejar. De-a lungul poveştii regăsim elfii şi orcii, oamenii, personaje episodice ca Elrond şi Gollum, aflăm cum primeşte Bilbo sabia făurită de elfi și armura de mithril (pe care le va purta mai târziu Frodo) şi chiar cum găseşte Marele Inel făcut de un lord întunecat care aici cel puţin nu este numit. Despre ce anume îl determină pe Bilbo să părăsească liniștea Comitatului și să plece în aventura vieții lui nu am să scriu, cum nu scriu nici despre deznodământul poveștii. Mai adaug doar că pentru a înțelege mai bine diverse amanunte din peveștile următoare, ar fi bine să începeți cu începutul!

            În sfârşit reuşesc să scriu şi eu despre o carte înainte să apară şi filmul (programat pentru sfârşitul lui 2012) Fireşte, cei care nu vor să „strice” finalul filmului vor ignora recomandarea mea, dar eu vă zic că aceasta carte merită citită şi că „am văzut filmul” nu este o scuză. Pentru toți cei care iubesc genul fantastic, pentru cei care apreciază poveștile cu eroi, vrăjitori si obiecte magice, pentru cei care iși găsesc inspirația in mitologia scandinavă, pentru cei care au jucat (poate chiar mai joacă) „Diablo”, „Heroes” și „Warcraft”, în fine, pentru oricine știe să aprecieze o carte buna... lectură placută!