Jenő Rejtő (P. Howart) – Fred-Jeg, Căpitanul

           Scrierile lui Jenő Rejtő, asemenea cărții de față, au fost incadrate în așa-numitul stil ”pulp”. Lăsând teoria la o parte, cartea are întradevăr o acțiune savuroasă, uneori neliniară, pe mai multe planuri și cu o intrigă destul de complexă. Și, bineînțeles, un umor specific genului: de cele mai multe ori sec, dar prezentat în așa fel încât chiar și un pretențios în ale umorului (există așa ceva?) nu poate să nu îl aprecieze. Cum am putea privi de exemplu un schimb de replici (care mie mi-a rămas in minte) ca acesta:

- ... Vrei să lucrezi?

- Nu.

- De ce?

- Nu pot fi convins.

- Din ce cauză?

- Anul trecut am furat la Neapole un veston cadrilat și de atunci am senzația că m-am născut să fiu domn. Am hotărât să nu mai lucrez.

- Înainte ai lucrat?

- Nu. Dar îmi lipsea motivul.

           Cel fără dorință de lucru este chiar unul din personajele principale ale cărții – Jimmy Gurălată – descris de autor în douaă cuvinte ca fiind ”un om de lume”, de fapt un pierde-vară profesionist, cu antecedente penale, care nu se dă în lături de la un câștig usor (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) dar totuși un om dintr-o bucată și cu un anume simț al dreptății (remarcați contradicțiile), după cum se va vedea în cele din urmă. Pornind de la o încăierare într-un bar, Jimmy Gurălată ajunge pe un vapor de lux unde cunoaște un principe care călătorește incognito și schimba locul cu acesta (la dorința principelui, să nu mă înțelegeți greșit), principele aproape că se pierde în lumea interlopă, iar în decorul acestei povești evoluază și un misterios individ numit sau poreclit Fred-Jeg, căruia toți îi spun ”căpitanul” fără să știe exact de ce... Cred că dacă cineva ar încerca să ecranizeze această poveste, cel mai nimerit ar fi Quentin Tarantino!

           Jenő Rejtő a publicat mai multe cărți sub presudonimul P. Howart pentru a-și ascunde originile evreiești care ar fi fost o problemă în Ungaria fascistă (a trăit in perioada 1905 -1943 și a murit undeva pe frontul de est, in Uniunea Sovietică). Interzis până in 1960, odată reluată publicarea, scrierile lui lui s-au bucurat de un real succes. Nu am știință să se fi publicat la noi și alte cărți ale lui, dar, pornind de la această carte, sunt sigur că și celelalte le-aș citi cu aceeași plăcere.

Alexandre Dumas - Cei Trei Muschetari

Când m-am hotărât să scriu acest blog despre cărți nu credeam că o să scriu si despre muschetarii lui Dumas. Am citit cartea cu mult timp în urmă și mi se părea prea îndepărtată, prea cunoscută și cumva prea banală: cine nu a auzit de ea? Au venit însă sărbătorile de iarnă iar posturile de televiziune de la noi s-au întrecut în a difuza diverse ecranizări ale celebrei povești, ocazie cu care am constatat doua lucruri: unu - ecranizarile sunt destul de departe de cartea care le-a stat la bază și - doi – foarte puțină lume a citit cartea, majoritatea au vazut diversele ecranizări și au rămas cu percepțiile imprimate de acestea. În aceasta situație, am pus din nou mâna pe carte și am redescoperit-o cu o placere deosebită, ceea ce vă recomand cu caldură să faceți!

Văzută prin mintea mea de acum și nu prin cea de copil (eram prin clasa a V-a când am citit-o prima dată) cartea este deosebit de placută, ușoară și atractivă. Este o carte de aventuri care ”se citește de la sine”, te ține cu sufletul la gură și îți stârnește curiozitatea, având și o doză de exagerare (mi se pare aproape imposibil, de exemplu, ca o femeie ca Milady de Winter să nu-și recunoască amantul, indiferent cât ar fi de întuneric). Cartea urmărește povestea unui tânăr gascon – d'Artagnan – care călătorește la Paris undeva în jurul anului 1625 pentru a deveni muschetar. Aici se întâlnește cu Athos, Porthos și Aramis, muschetari cu acte în regulă, cu care leagă o trainică prietenie. Împreună trec prin diverse aventuri care le pun la încercare iscusința în mânuirea sabiei, dar și inteligența și nu în ultimul rând prietenia și încrederea reciprocă, acestea din urmă dovedindu-se de multe ori cele mai puternice arme. Cadrul istoric este real, evenimentele majore care se petrec în fundal putând fi ușor identificate (asediul orașului La Rochelle), ca si personajele istorice reale (regele Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu, ducele de Buckingham). Însuși personajul principal pare a fi unul real, Alexandre Dumas mărturisind ca la scrierea cărții s-a inspirat din două manuscrise aparent originale: ”Memoriile domnului d'Artagnan, locotenent căpitan în prima companie a muschetarilor regelui” care l-a inspirat, pentru ca mai apoi să regasească personajele în ”Memoriile domnului conte de La Fere”

Recitind cartea am redescoperit personajele și mi-am dat seama cât de mult a schimbat Hollywood-ul percepția asupra lor. Cardinalul Richelieu, de exemplu, prezentat ca principalul personaj negativ, a fost în realitate un mare om de stat, poate primul prim-ministru din istoria omenirii, care a consolidat Franța apărând-o de dușmanii interni și externi, suportând în același timp un monarh plictisit, o regină infidelă (și nefericită) și ciocnindu-se periodic cu niște muschetari care, de ce să nu recunoaștem, uneori pot fi catalogați ca fiind zurbagii. Pe de altă parte, personajul cu adevărat negativ și malefic al poveștii este Milady de Winter – o frumusețe mortală care își urmărește propriile planuri, manipulată însă cu o artă desăvârșită de același cardinal. Toate acestea nu fac decât să completeze o scenă pe care evoluază distinsul dar misteriosul Athos, șugubățul Porthos, tăcutul Aramis și tânărul, vulcanicul și de cele mai multe ori nechibzuitul d'Artagnan, gata oricând să scoată sabia din teacă dacă se simte insultat (ca să mă înțelegeți corect, pentru d'Artagnan asta putea însemna orice, de la o provocare pe față la o simplă privire)

Ce pot să spun mai mult? ”Cei trei muschetari” este cartea pe care fiecare adolescent ar trebui să o citească. Dacă totuși ați ”sărit-o din schemă” vă asigur ca și mult mai târziu poate fi citită cu aceeași plăcere

Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.

Pavel Coruț – Fulgerul Albastru

     Perioada comunistă a României era numită de către regimul din acea vreme „Epoca de Aur”. Unii mai glumeți din fire îi spun și acum tot „Epoca de Aur”, accentuând însă ghilimelele, sau îi spun „vremea lu' tovarășu'”. Alții îi spun „vremea de tristă amintire”. În vorbirea comună s-au impus mai mult expresiile „vremea comunismului” sau „timpul lui Ceaușescu”. Indiferent care expresie o preferăm, nu se poate scrie o carte despre acea perioadă (mai ales una de spionaj) și să se facă abstracție de o anume instituție a statului urâtă de mulți, blamată de la fel de mulți, amintită doar în șoaptă și temută de toată lumea: Securitatea. Tocmai pornind de la această instituție, Pavel Coruț – el însuși ofițer în contraspionajul militar – scrie o serie întreagă de cărți, denumită generic „Octogonul” și mai cu seamă primele două volume („Quinta spartă” și „Fulgerul Albastru”) a căror acțiune se petrece înainte de Decembrie 1989.

      Din capul locului trebuie spus că Securitatea este percepută de românul de rând numai pe jumătate: acea parte care se ocupa de poliție politică, care asculta telefoane și care făcea tot felul de mizerii. Aceste lucruri au fost o realitate și nu are rost să le negăm. Securitatea a avut însă și o altă față: un puternic serviciu de spionaj și contraspionaj, oameni deosebit de inteligenți și extraordinar pregătiți care și-au servit țara, plătind de multe ori cu viața în lupta pe acest front invizibil al serviciilor secrete. Aici lupta se dă pe viață și pe moarte, nu există reguli, eroii rămân anonimi iar învinșii sunt de cele mai multe ori morți sau captivi în mâinile dușmanului, ceea ce înseamnă tot cam același lucru. Cartea aruncă astfel o lumină nouă asupra serviciilor speciale în general și a celor din România pre si postcomunistă în special, iar experiența autorului în domeniu își spune cuvântul. Așadar...

      A fost odată ca niciodată, cândva prin anii '80, un agent special (nu știu cum sa-i zic altfel) puțin idealist și fără pretenții de James Bond pe nume Laurențiu Cremene din serviciul de contraspionaj militar al României. Viața lui Cremene ia o turnură radicală în momentul în care este pus în situația de a-l urmări, desconspira și prinde pe ucigașul tatălui său, un spion KGB care încearcă să se infiltreze în inima serviciilor secrete ale României. Întâmplările dramatice prin care trece îl fac să afle cine sunt cei mari și cum împart puterea, cum sunt priviți ei, agenții secreți, ca niște simple arme în folosul statului, cât de ușor îi este pusă în pericol familia și chiar... cum îl înșeală nevasta. Limita suportabilității până la care poate fi împins un agent secret este cu siguranță mult mai mare decât a oricărui om obișnuit, iar cel care rămâne cu mintea întreagă nu poate deveni altceva decât un luptător de elită. Și tot în iureșul acestor evenimente, Cremene intră în contact cu o divizie cu totul specială din cadrul serviciului român de securitate: Octogonul. Mai mult, în interiorul Octogonului Cremene află despre folosirea elementelor „neconvenționale”, căci, după cum am mai spus, acest război este fără reguli: hipnoză, parapsihologie, ceea ce am numi generic ”paranormal”; și odată cu asta, mai află o taină a neamului nostru, o taină atât de mare încât trebuie să o vezi cu proprii ochi ca să o crezi și să o înțelegi: Fulgerul Albastru.

      Avem așadar o carte de spionaj și teorie a conspirației cu o poveste despre care autorul a afirmat în câteva rânduri ca este în mare adevărată, deși a schimbat multe la ea, combinată cu ceva politică, presărată cu puțin fantastic și un pic de mistică, reușind astfel să te pună pe gânduri, mai ales că finalul se suprapune cu evenimentele din Decembrie 1989. Ineditul cărților lui Pavel Coruț constă și în faptul că sunt împărțite în doua părți: ficțiune și non-ficțiune. Povestea lui Laurențiu Cremene și a Octogonului sunt partea de ficțiune și mă voi limita la asta, căci acesta este scopul blogului meu. Despre partea de non-ficțiune voi spune doar că prezintă analize și aprecieri cu privire la personajele politice și starea din acea vreme. Vă recomand doar,  atunci când citiți cartea, să fiți atenți atunci când veți fi tentați să priviți conținutul cărții ca fiind ceva real, disimulat într-o lucrare de ficțiune. Disimularea este, în cele din urmă, un instrument al contraspionajului.

Michael Crichton - Jurassic Park

-->

      Când aveam vreo 5 ani am văzut pentru prima dată un atlas zoologic si am aflat despre dinozauri. Ca la orice copil (zic eu) mi s-a ”aprins” imediat imaginația. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a rămas ”aprinsă” și azi, iar cartea lui Crichton și filmul lui Spielberg nu au facut decât să pună paie pe foc.

      La vremea când a apărut ”Jurassic Park” oița Dolly nu ajunsese incă să behăie, dar de posibilitatea de a se obține un organism viu, complet și funcțional pornind doar de la lanțul de ADN se vobea de multă vreme. Michael Crichton nu a făcut decât să anticipeze ce avea să vină (Jurassic Park: 1990, oița Dolly:1996) și să intre puțin pe domeniul fantasticului, presupunând că într-un fel sau altul vom reuși să facem rost de un lanț ADN complet de... dinozaur! De fapt acesta nu este decât pretextul pentru o carte excelentă care a devenit astfel cartea definitorie a lui Crichton și care este citită pe nerăsuflate de toți cei care au ”dinozauri pe creier”

      Nu am să insist pe povestea în sine, este în mare cunoscută: Un miliardar excentic (John Hammond) imaginează un mod inedit de a obține ADN de dinozaur, respectiv din interiorul insectelor care au ”ciupit” dinozaurul respectiv si apoi au avut ghinionul să fie prinse în rășina unui copac. Rașina s-a transformat de-a lungul milioanelor de ani în chihlimbar iar insecta a rămas perfect conservată în interior, cu tot cu prețioasa ei încărcătură. Ideea funcționează, laboratoarele lui Hammond obțin ADN-ul de dinozaur... iar miliardarul se gândește să construiască o grădină zoologică imensă în care oamenii să poată veni să vadă dinozaurii. Dacă acest lucru chiar s-ar întâmpla, cred că am vorbi fără doar si poate de afacerea secolului. Imaginați-vă numai... În fine, parcul este gata iar Hammond invită o echipă de consultanți să-și dea cu părerea: un paleontolog (Allan Gran), un paleobotanist (Ellie Settler) și un matematician specializat în teoria haosului (Ian Malcolm). Miza este foarte mare, banii sunt mulți, presiunea imensă, așa că lucrurile pot scăpa foarte ușor de sub control...

      Cartea atinge câteva teme majore, specifice acestei perioade. Michael Crichton le tratează foarte pe larg, uneori direct, alteori prin intemediul personajelor. Vorbim de clonare, de progresul tehnologic, de limitele peste care ar trebui sau nu ar trebui să trecem, aplicarea celor mai noi teorii și nu în ultimul rând de faptul că un sistem viu este de cele mai multe ori imprevizibil: viața găseste întotdeauna o soluție; poate drumul pe care îl alege este periculos, dar acolo unde multe forme de viață vor pieri, altele vor prospera. Nu știu cât s-a documentat Crichton când a scris cartea, dar cea mai mare parte a tehnologiei descrise de el era deja disponibilă la momentul respectiv, datele tehnice sunt foarte exacte și ample atât din domeniul paleontologiei, zoologiei și geneticii cât și al matematicii, informaticii și a tehnologiei de vârf în general. Practic, după ce am citit Jurassic Park am prins drag de genetică! Și, in totală contradicție cu ce am învățat la școală, se pare că dinozaurii aveau inima tetracamerală și pompând sânge cald...

      Trebuie să mai spun că toate personajele din carte mi-au placut: personaje puternice, super-profesioniști in domeniul lor de activitate, cu viziuni proprii asupra modului cum ar trebui să arate lucrurile. Imposibil să nu te identifici măcar cu unul! Ian Malcom – matematicianul, care încercă să descrie lucruri practice folosind modele matematice; Allan Grant și Ellie Settler – cercetătorii obișnuiți cu munca din teren, (oarecum în opoziție totală cu Macolm); Henry Wu – geneticianul responsabil cu ”crearea” dinozaurilor; John Arnold – inginerul care a proiectat parcul, Muldoon – vânătorul care interactionează direct cu animalele, și lista poate continua. Cam fiecare personaj are un moment al lui, fie în care explică fie în care poartă un monolog interior din care rezultă o latură a parcului pe care toți incercă sa-l țină sub control.

      Ce-ar mai fi de adaugat înainte de ”lectură placută”? Doar câteva cuvinte: Tyrannosaurus, Velociraptor, Triceratops, Stegozaurus, Apatosaurus, Procompsognathus, Cearadactylus...

Anatoli Ivankin - Ultimul kamikaze

   În anii 1274 și 1281 mongolii încearcă să învadeze Japonia cu  flote navale impresionante. Atunci s-au stârnit kamikaze, ”vânturile divine”, care au pus capăt ambițiilor lui Kubilai de a pune stăpânire pe Țara Soarelui Rasare. Mulți ani mai târziu, în anii 1944-1945, ”vânturile divine” sunt invocate de această dată de om pentru a opri o nouă invazie

   Anatoli Ivankin dedică ceastă carte faimoșilor piloți japonezi din cel de-al Doilea Razboi Mondial, care nu au ezitat sa-și dea viața într-o ultimă încercare disperată de a întoarce soarta razboiului din Pacific

   Povestea îl urmărește pe Yasuziro Hattori, un tânăr pilot de vânătoare japonez prins în aceast infernal război, de la școala de aviație și până la finalul neașteptat al războiului care se împletește cu destinul tânărului. Cartea surprinde principalele momente ale raboiului din Pacific, de la atacul de la Pearl Harbour până la batalia de la Midway și finalul tragic al detonării celor două bombe atomice, iar în paralel cu asta, evoluția personajului care devine un pilot de vânătoare experimentat și este desemnat să antreneze piloții mai tineri și în final sa-i pregătească pe aceștia pentru a deveni ceea ce a intrat în istorie sub numele de ”piloți kamikaze”. Atmosfera cărții este întregită de detalii cum ar fi atmosfera din școala de aviație, atitudinea comandanților, opiniile militarilor despre soarta războilui sau atitudinea familiilor rămase acasă. Cartea este de asemenea structurată oarecum ”în oglindă”, în paralel cu povestea japoneză curgând si una americana, a omologului lui Yasuziro, de cealaltă parte a baricadei, diferențele de cultură și abordare devenind astfel mult mai evidente

   Cultura asiatică în general (și cea japoneză poate în mod special) prezintă numeroase particularități pe care noi le găsim uneori bizare sau ciudate și trebuie să acceptăm pur si simplu că, după cum spunea personajul Traian Brad în seria de filme cu ”Ardelenii”, ”așa e obiceiul pe la dumnealor”. Cărțile care surprind această cultură și sunt scrise de un non-asiatic au marea calitate că pun accentul tocmai pe aceste diferențe culturale, lucruri care fără doar și poate l-au impresionat pe scriitor. Este și cazul cărții de față, unde afăm de exemplu despre obiceiul japonezilor de a-și schimba numele, devenind astfel o nouă persoană, care poate chiar să organizeze funeraliile celui dintâi.

   Pe scurt deci, o carte depre onoare, curaj, patriotism, presărată cu drame personale și având ca fundal un război devastator care a marcat definitiv destinul unei natiuni. Nu știu câte șanse sunt să o mai găsiți în afara anticariatelor, dar merită citită. Sper se se reediteze într-o zi.

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...