Arthur C.Clarke - 2001: Odiseea Spatiala

Una din temele preferate ale lui Arthur C.Clarke este specia umană. Mai exact, originile umanitații și destinul ei. In numeroasele lui carți, marele vizionar explorează diverse scenarii ale acestei teme privind trecutul și imaginează diverse variante privind viitorul. Cartea de față nu face exceptie.

                Povestea începe in Africa, în urmă cu aproximativ 3 milioane de ani, cand omenirea, aflată încă într-o faza anterioară comunei primitive, ia primul contact cu o civilizație extraterestră. De fapt, misterioasa civilizație intervine direct, modelând cursul pe care avea sa-l ia evoluția acelei specii primitive. Mult mai târziu, în anul 1999, omenirea (ajunsă acum în stadiul cunoscut de noi) descoperă pe suprafața Lunii un misterios obiect de faricație evident artificială. În timp ce este studiat mai mult fără succes, obiectul respectiv ”prinde viață” și emite un singur semnal radio, extrem de puternic, direct catre unul din sateliții lui Jupiter. În consecință, 18 luni mai târziu – in 2001 – o nava spațială cu echipaj uman – Discovery One – pleacă spre Jupiter în speranța că îi va găsi pe destinatarii misteriosului semnal. Cine sunt acesti destinatari și cum iși imagineaza Clarke epilogul acestei întâmplări?

                Pe lângă povestea cu originile și destinul umanității, cartea mai abordează câteva teme mai complexe sau mai superficiale, dar atât de cunoscute și de îndrăgite de iubitorii de science-fiction dar și de cei care își găsesc putin timp să privească existența dincolo de banalitățile zilei obișnuite. În speranța ca vă voi capta interesul, voi aminti câteva din ele. Pentru a nu mă repeta prea des, voi spune acum că ”2001 – Odiseea Spațială" a fost publicată în 1968 (Armstong a pășit pe suprafața selenara abia în 1969)

                Cucerirea spațiului: Clarke își imaginează că până in 2001 omenirea este capabilă să trimită un echipaj uman până la planeta Jupiter. Adevărul este că tehnologie există la ora actuală doar că o asemenea expediție ar fi extrem de costisitoare și riscantă. Nu mă îndoiesc însă că dacaă ne-am trezi cu o motivație suficient de puternică pentru a întreprinde o asemenea expediție, acest lucru ar fi perfect posibil

                Progresul tehnologic si inteligența artificială: Pe vremea când calculatoarele nu foloseau încă circuite integrate (au început să fie folosite din 1970) Clarke își imaginează că în scurt timp puterea de calcul va fi așa de mare încât vom putea construi computere capabile să comunice direct cu oamenii și chiar să își dezvolte propria lor personalitate. Vorbim, desigur, de celebrul HAL 9000, computerul care controlează Discovery One. Nu cred că avem încă computere chiar de puterea lui HAL, dar saltul facut este uriaș iar evoluția inteligenței artificiale este evidentă. Vor dezvolta oare și computerele noastre o personalitate asemănătoare lui HAL? Ce vom înțelege atunci prin ”defecțiune”?

                Primul contact cu o civilizație extraterestră: Universul este foarte vechi. Din acest punct de vedere, noi abia am venit. Astfel, una din temele favorite ale lui Clarke este existența unor civilizații atât de vechi si de avansate in comparație cu noi încât fie tehnologia lor ne-ar parea nouă de-a dreptul magie fie ar fi evoluat atât de mult încât noi nici măcar nu am fi capabili să recunoaștem aceste entități ca fiind ceva viu. Pentru ei, specia umana este doar un copil neștiutor care face primii pași într-o lume așa de mare, vastă și complexa încât se minunează încă de fiecare sunet, culoare, miros, gust...

                În fine, fiecare carte scrisă de Clarke are cel putin un personaj mai deosebit, întotdeauna un om, care se află în mijlocul evenimentelor și care încearcă să judece și să înțeleagă cu ce se confruntă. Este și cazul poveștii de față, în care David Bowman încercă să înțeleagă cine sunt misterioșii constructori ai monolitului de pe Lună, care sunt motivațiile lor și în final ce sunt ei de fapt. Dacă mă întrebați pe mine, cred că este genul de om pe care Arthur C. Clarke și-ar fi dorit să îl ”interpreteze” în viața reala și - de ce nu - să rostească faimoasa replică a lui Bowman, ultimul său mesaj care a ajuns pe Pământ: “Oh my God, it’s full of stars!”

Mihail Sadoveanu - Creanga de aur

                Mare meșter al scrisului a fost Mihail Sadoveanu, iar romanele istorice au fost fără doar și poate punctul lui forte. Și cum istoria i-a plăcut in mod deosebit era aproape imposibil să ignore tocmai Dacia, adică partea cea mai veche, mai plină de farmec și mister și mai puțin cunoscută a trecutului acestor meleaguri.

                Primul lucru care sare în ochi în această carte este mistica: un preot geto-dac, urmaș al lui Deceneu, care păstrează vii intr-o peșteră dintr-un munte ascuns înțelepciunea și cunoștințele străbunilor. Acest preot bătrân cunoaște înțelesurile originale a ceea ce a ajuns până la noi sub formă de legende, cântece populare și tradiții (de exemplu vopsirea oualor roșii primăvara) și deține o cunoaștere mult mai profundă și în același timp mai subtilă a ființei umane, putând sa citească până în adâncul sufletului.

                Povestea ni-l prezintă pe dacul Kesarion Breb care urmează sa ia locul batrânului preot dinaintea lui, devenind astfel cel de-al 33-lea decheneu. Pentru a-și desăvârși cunoștințele, Kesarion pleacă într-o călătorie (să zicem inițiatică) în Egipt si Bizant, al doilea scop al călătoriei fiind acela de a strânge informații despre religia cea noua care se raspândește în lume (desigur, creștinismul). Suntem in anul 787.

Dacă despre partea cu Egiptul nu ni se povestește nimic (doar că a fost pe acolo si a dobândit cunoașterea de care avea nevoie), poevestea este centrată pe calătoria prin Bizanț unde Kesarion se întâlnește cu tot felul de oameni, de la negustori și tâlhari pana la credincioși aproape sfinți, de la oameni obișnuiți la personaje istorice reale (împărăteasa Irina, împăratul Constantin). Cum se termină povestea și la ce încercări (uneori mai directe, alteori mai subtile) este supus Kesarion Breb, vă las sa descoperiți citind cartea

Cartea este astfel făcut încât eu cel puțin m-am intrebat serios dacă nu cumva Sadoveanu chiar încearcă să transmită mascat sub forma unei povești niște informații cât se poate de reale. Ce alceva a mai stiut Sadoveanu despre istoria Daciei? Să nu uităm ca vorbim de un om care a fost – intre altele – Mare Maestru al Francmasoneriei... Referința la batrânul preot/mag ascuns undeva într-un munte (în Carpații Orientali, aproape de izvoarele Mureșului și al Oltului) se regăsește în aceeași notă în scrierile lui Eminescu („Strigoii”) din care Sadoveanu chiar citează.  Dacă este sau nu ceva adevărat în toată povestea asta eu nu știu. Oricum, povestea este minunat îmbrăcată într-un aer de mistică si credibilitate, asa cum numai un maestru știe sa o facă.

Isaac Asimov - Fundația

                Puține cărți de SF se pot compara cu “Fundația” lui Asimov, chiar daca ne referim la carte sau la intreaga serie a ”Fundației”. Scrisă în jurul anilor ’50, cartea rămâne una din cele mai bune carți de SF și un punct de referință al genului.

                Cartea ne înfățișează un univers de dimensiuni galactice (la propriu): un Imperiu Galactic întins pe toată galaxia noastră vreme de milenii care a dus la o societate relativ mulțumită și pașnică. La un moment dat însă un matematician – Heri Seldon – dezvoltă o nouă ramură a matematicii numita psihoistorie cu ajutorul careia se poate calcula evoluția unei societăți pe termen lung. Aplicând modelele descoperite la Imperiul Galactic, Seldon calculează că în maxim 300 de ani acesta se va prăbuși iar omenirea va intra in 30.000 de ani de barbarie înainte ca un nou Imperiu Galactic să se formeze și să readucă lumina civilizației în Galaxie. Folosind mecanismele psihoistoriei, Seldon găsește însă și o solutie: 100.000 de oameni anume aleși vor fi mutați pe o planetă (Terminus) aleasă la rândul ei cu grijă, pentru a păstra cunoștințele civilizației pe cale să se prăbușească; în acest fel, dacă planul reușește și calculele sunt corecte, ”perioada întunecată” se va scurta de la 30 de milenii la doar unul, societatea aceasta de pe Terminus reprezentând germenii noului imperiu. Această societate a fost numită ”Fundația”. Seldon a creat premisele evoluției Fundației de asa natură încât această mică societate să poată acționa doar intr-un singur sens, indiferent de voința indivizilor ei și fără a exista posibilitatea ca un singur individ să poată zădărnici prin acțiunile lui planurile Fundației. Periodic presiunile sociale și politice interne și externe asupra Fundației se vor acumula iar în punctul culminant nu le va mai rămâne decât o singură cale de acțiune – cea buna. Firește că Seldon concepe și un plan de rezervă: A Doua Fundație, despre care spune însă doar ca există și că este ”la celalalt capăt al Galaxiei”.

                Cartea este o excelentă ”istorie viitoare”, dacă vreți, care arată evoluția unei societăți umane și felul în care aceasta poate fi influențată de diverși factori – cultură, religie, știință, comerț și bineînțeles mediu. Cel mai mult mi-au plăcut momentele de maximă presiune – asa numitele ”Crize Sheldon” – care nu puteau duce decât la un singur rezultat: schimbarea sistemului social. Cartea cuprinde 3 asemenea ”crize”, iar continuarea se impunea de la sine.

                 Asimov a scris inițial 3 cați: ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul” și ”A Doua Fundație”. Ulterior s-au adăugat și alte cărți, pentru ca in cele din urmă cărțile lui Asimov sa creeze un întrg univers. În ordinea desfașurării evenimentelor din universul fictional al lui Asimov, ordinea carților ar fi următoarea: ”Eu, Robotul”, ”Caverne de Otel”, ”Soarele Gol”, ”Roboții de pe Aurora”, ”Roboții și Imperiul”, ”O piatră pe cer”, ”Pulbere de stele”, ”Curenții spațiului”, ”Preludiul Fundației”, ”Fundația renăscută”, ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul”, ”A Doua Fundație”, ”Marginea Fundației”, ”Fundația si Pamântul”. Sper să reușesc să scriu despre toate....

J.R.R. Tolkien – Hobbitul

            J.R.R. Tolkien (pe numele său întreg John Ronald Reuel Tolkien) este considerat “tăticul” genului fantastic (sau fantasy, daca vreţi) prin scrierile sale. Deşi au mai fost scriitori care au abordat genul şi înaintea lui, Tolkien a fost cel care l-a adus la nivel de artă şi sub scrierea caruia acest gen şi-a dobândit popularitatea.Tolkien nu numai că a scris o serie de carţi, dar a creat un întreg univers. Dacă nu ştiţi şi credeţi că pentru limba elfilor de exemplu au fost aruncate nişte cuvinte acolo, vă înşelaţi! Tolkien a creat o limbă întregă, cu reguli gramaticale şi cu dicţionare!

            „Hobbitul” este prima carte, scrisă în 1937. Tolkien a scris-o sub formă de poveste pentru copii (iniţial copiii lui) şi nu s-a aşteptat să aiba un asemenea succes, atragând atenţia copiilor şi adulţilor deopotrivă. Fiind gândită pentru copii are un stil uşor, fără prea multe „abisuri”. Povestea este însă extraordinară, captivantă, conturând universul care avea să fie desăvârşit mai târziu în „Stăpânul Inelelor”

            „Hobbitul” prezintă povestea lui Bilbo Baggins, de la viaţa liniştită din Comitat pana la extraordinarele aventuri pe care avea să le traiască în compania vrajitorului Gandalf si a gnomilor conduşi de Thorin Scut-de-Stejar. De-a lungul poveştii regăsim elfii şi orcii, oamenii, personaje episodice ca Elrond şi Gollum, aflăm cum primeşte Bilbo sabia făurită de elfi și armura de mithril (pe care le va purta mai târziu Frodo) şi chiar cum găseşte Marele Inel făcut de un lord întunecat care aici cel puţin nu este numit. Despre ce anume îl determină pe Bilbo să părăsească liniștea Comitatului și să plece în aventura vieții lui nu am să scriu, cum nu scriu nici despre deznodământul poveștii. Mai adaug doar că pentru a înțelege mai bine diverse amanunte din peveștile următoare, ar fi bine să începeți cu începutul!

            În sfârşit reuşesc să scriu şi eu despre o carte înainte să apară şi filmul (programat pentru sfârşitul lui 2012) Fireşte, cei care nu vor să „strice” finalul filmului vor ignora recomandarea mea, dar eu vă zic că aceasta carte merită citită şi că „am văzut filmul” nu este o scuză. Pentru toți cei care iubesc genul fantastic, pentru cei care apreciază poveștile cu eroi, vrăjitori si obiecte magice, pentru cei care iși găsesc inspirația in mitologia scandinavă, pentru cei care au jucat (poate chiar mai joacă) „Diablo”, „Heroes” și „Warcraft”, în fine, pentru oricine știe să aprecieze o carte buna... lectură placută!

Jan Kozak – Samurul negru, ursul cafeniu

                Gândindu-mă la cărţi scrise la persoana a I-a (apropos de postarea precedentă) mi-am amintit de aceasta carte pe care am citit-o cu mult timp în urma şi care mi-a plăcut foarte mult. Din pacate nu ştiu câte şanse sunt să o mai gasiţi în alte parte în afara bibliotecilor sau anticariatelor.

                Cartea este scrisă din perspectiva unei adolescente – Helena (sau Helka, dacă vreţi) - care işi urmează părintii, biologi de profesie, pe malurile Baikalului. Tatal ei se ocupă cu monitorizarea populaţiei de samuri iar mama ei se ocupă cu studiul lichenilor. Descoperim astfel prin ochii eroinei noastre un fragment din viaţa Taigalei Siberiene, un loc indepărtat si sălbatec, dar de o frumuseţe aparte: paduri nesfârşite, animale sălbatice (samuri, urşi, reni, lupi), oamenii locului (cu poveştile, dramele şi bucuriile lor) şi bineînţeles măreţia Baikalului, care cu ai lui 23000km³ reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume, adică 10% din total (exceptând gheţarii). Aventurile Helenei sunt punctate la tot pasul de diverse „firmituri” de informaţii cum ar fi legende locale, informaţii ştiinţifice despre viaţa animalelor sau chiar mici lecţii de supravietuire (de exemplu, cum să încalzeşti picioarele unui om ameninţat de degerături), toate acestea formând un sigur tablou impresionant – viaţa in taiga. Povestea se întinde pe o perioadă de aproximativ un an, astfel încât sunt suprinse toate anotimpurile, de la vara scurtă la iarna siberiana, când până şi măreţul Baikal inghaeţă bocnă, gheaţa fiind atât de groasă încât lacul este traversat cu camioanele

                Autorul are un talent aparte în a descrie locurile. Dacă imaginaţia te slujeşte cât-decât, un documentar facut pentru Animal Planet pare de prisos. Această carte, prin stilul autorului, a reuşit să mă facă (pe mine cel puţin) să-mi doresc să ajung într-o zi să vad acele locuri.

Suzanne Collins – Jocurile Foamei

                Cand am inceput sa citesc „Jocurile Foamei” m-am gandit care a fost ultima carte citita scrisa la persoana a I-a. Ei bine, in afara de „Amintirile” lui Ion Creanga nu mi-a venit nimic in minte. Am gasit acest lucru ca fiind promitator si pot spune ca am fost placut impresionat de aceasta carte

                Intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, America de Nord trece prin evenimente teribile care distrug toate vechile structuri (depre restul lumii nu se pomeneste nimic).  Noua tara, numita Panem, este formata din Capitoliu si 13 Districte. Noua organizare nu este pe placul tuturor, asa ca Districtele se revolta impotriva Capitoliului si un nou razboi izbucneste. Districtele sunt invinse, Districtul 13 este aparent ras de pe suprafata pamantului iar Capitoliul conduce Panemul cu o mana de fier, incercand sa franga prin toate mijlocele orice tentativa de revolta. In acest sens, fiecare District trebuie sa ofere in fiecare an cate doua tributuri: doi adolescenti care vor merge in Capitoliu unde se vor infrunta in arena intr-o competitie pe viata si pe moarte. Aceasta „serbare” anuala poarta numele de „Jocurile Foamei” si aici incepe si povestea...

                Cartea este scrisa (dupa cum am zis, la persoana a I-a) din perspectiva unei tinere – Katniss Everdeen – unul din tributurile Districtului 12 la cea de-a 74-a editie a „Jocurilor Foamei”. Cartea este mai mult o carte „de actiune”, povestea succedandu-se rapid fara a da sanse cititorului sa se plictiseasca. Pot sa spun ca este genul de carte care nu iti vine sa o mai lasi din mana si care se citeste „de la sine”, in ciuda celor 3 volume de peste 300 de pagini fiecare. 

                Cartea vorbeste despre razboi, opresiune, (ne)dreptatea impartita de cei puternici dupa bunul plac, dar suprinde si spiritul uman, rezistenta pe care oamenii sunt in stare sa o opuna pentru a spupravietui.  In final, ranile provocate de razboi (in special cele sufletesti) sunt atat de adanci incat aproape ca nu mai conteaza cine castiga si cine pierde. Cititnd cartea, gandul mi-a zburat de multe ori la imaginile vazute la televizor sub forma de reportaje sau transmisiuni in direct de la conflictele recente: Irac, Iugoslavia, Afganistan... Oare cate drame, ce orori se vor fi petrecut pe aceste campuri de lupta, lucruri pe care camerele de filmat nu au putut sau nu au vrut sa le filmeze? Cred ca aceste imagini pe care cartea incearca sa le surpinda nu sunt deloc exagerate. Ramane totusi optimismul ca spiritul unui supravietuitor care a trecut prin foc, si la propriu si la figurat, reuseste sa gaseasca o cale pentru a ramane el insusi si pentru a-si vindeca ranile, chiar daca va ramane cu cicatrici pentru toata viata

Frank Herbert - Ciuma Alba

  Frank Herbert, cu ale lui “Dune”, este celebru. Nu mai scriu despre el ca nu are rost. Am sa scriu insa despre aceasta carte poate mai putin celebra dar nu mai putin reusita

             Intr-un timp prezent oarecare (cartea a fost scrisa in 1982 iar actiunea se petrece in 1996), John Roe O'Neill, expert in biologie moleculara, trece printr-un eveniment teribil: familia ii este ucisa intr-un atentat terorist cu bomba comis de IRA. Cu mintea ravasita, O’Neill nu se mai poate gandi decat la un sigur lucru: razbunarea! Iar razbunarea este pe masura capacitatilor mentale si cunostintelor lui O’Neill, precum si pe masura durerii lui, astfel ca biologul hotaraste sa dea o lectie intregii umanitati. Folosindu-se de cunostintele lui el creaza (prin manipulare genetica) un virus mortal, dar mortal numai pentru femei; barbatii nu sunt afectati, dar sunt purtatori. Virusul este creat si “eliberat” in lume, iar femeile incep sa moara...

                Pe langa actiunea in sine, Frank Herbert descrie cu maiestrie (si in stil caracteristic, as zice eu) trairile personajului, conflictele lui interne fata de ceea ce face, dar si reactia lumii inconjuratoare (de la oameni simpli la conducatori de state) in fata unei crize mondiale fara precedent care ameninta sa distruga rapid si definitiv specia umana. Cum ar reactiona omenirea in asemenea situatie? Ar merge oare pana la sterilizarea completa (folosind arme nucleare) a unui teritoriu puternic afectat? “Sarea si piperul” sunt ca de obicei micile detalii (de exemplu, pentru a-si raspandi virusul in lume, O’Neill se foloseste de bani pe care ii trimite sub forma de donatii in toate partile lumii, stiind ca nimeni nu ii va refuza)

              Frank Herbert trage un serios semnal de alarma (atentie, inca din 1982!) la pericolul pe care il reprezinta terorismul si la efectul de “bulgare de zapada” pe care il poate antrena un eveniment oarecum “banal” (presupunand ca esxista asemenea lucru – atentate banale), precum si asupra manipularii genetice scapate de sub control (in cazul de fata prin intermediul unei minti stralucite). Mai mult, tehnologia si cunostintele necesare realizarii unui asemenea virus sunt disponibile, doar ca - sper eu - nu chiar la un asemenea nivel incat un singur individ sa-l poata realiza. Cel mai periculos om din lume, asa cum este prezentat in carte, este un om inteligent, obisnuit si pasnic dar caruia imperfectiunile societatii ii iau totul. De fapt nu chiar totul, mai ramane numai nebunia. Iar un nebun e in stare de orice...