Eiji Yoshikawa - Musashi

    Ei bine da, o altă poveste cu samurai. Perioada? Aceeaşi: imediat după bătălia de la Sekigahara, adică anul 1600 şi imediat după. Eroul principal? Tot un personaj real, doar că de data asta nu este vreun lider sau mare general, ci un adevărat personaj de legendă: maestrul spadasin Musashi Miyamoto

   Povestea îl urmăreşte deci pe Musashi din momentul în care era un tânăr debusolat, înclinat mai degrabă spre fărădelegi, şi urmăreşte formarea lui pentru a deveni în final maestrul spadasin care a inventat un nou stil de luptă cu sabia şi a cărui poveste a învins timpul. Transformarea lui Musashi este descrisă cu măiestrie, autorul arătând că nu poate exista echilibru fizic atâta timp cât echilibrul interior nu este perfect. Musashi învaţă relativ repede să mânuiască sabia, dar tehnica lui este desăvârşită de-a lungul timpului, pe măsură ce dobândeşte înţelegerea prfundă a lucrurilor şi a oamenilor din jur. Înţelepciunea poate fi dobândită din orice: pictarea unei veveriţe care manâncă o alună, un toboşar care bate o tobă (cu amândouă mâinile), sau chiar din cultivarea câmpului, căci şi acest lucru presupune înţelegerea naturii a cărei elemente pot distruge într-o zi truda unui an întreg. Toate acestea dau în final o imagine de ansamblu, o artă a războiului purtată la un asemenea nivel încât cel care o înţelege poate face în final aproape orice.

    Povestea este presărată de diverse întâmplari şi poveşti sau personaje care au influenţat viaţa lui Musashi. Unii l-au căutat în toată lumea ca să-l ucidă în numele unor răzbunări personale, alţii l-au salvat când era pe marginea prăpastiei şi l-au readus printre oameni iar cineva l-a iubit atât de mult încât l-a aşteptat 1000 de zile la un capăt de pod, sperând că într-o zi o să apară. Cum destinul samuraiului este însă lupta, Musashi trebuie să-şi infrunte în final toţi adversarii şi sa-i învingă în acel mod nebănuit desăvârşit de arta războiului, în care o bucată de lemn cioplită poate fi mai mortală decât cea mai bună katana

Constantin Chiriţă - Cireşarii

Cu ceva timp în urmă cineva m-a întrebat ce carte aş recomanda unui adolescent. Gândul mi-a fugit imediat la seria imaginată de Constantin Chiriţă, serie pe care am citit-o pe nerăsuflate când aveam şi eu acea vârstă. Făcând recomandarea respectivă, m-am întrebat cum aş privi eu aceste cărţi acum, după atâţia ani... Aşa că am dat fuga la bibleoteca, am luat primul volum si... iată că vorbesc încă o dată cu pasiune despre „Cireşarii”!

Din capul locului trebuie să spun că aceste cărţi nu au vârstă. Am să spun doar în treacăt că au fost printre cele mai citite cărţi (alături de „Toate pânzele sus!”) şi că au marele merit de a nu amesteca în poveste politicul şi propaganda (prima carte a fost scrisă în 1956 iar ultima în 1963 şi ştim cu toţii cam ce fel de „directive” se dădeau în acea perioadă).

Cărţile descriu aventurile pe care orice tânăr (cred) visează să le trăiască şi nu oricum ci în compania celor mai buni prieteni. Ce fel de aventuri? Păi cum ar fi explorarea unei peşteri, găsirea unui castel ascuns în munţi şi în negurii istoriei sau a unui „palat de cleştar” pe ţărmul mării? Iar dacă se mai adaugă şi puţin suspans, puţin pericol (în două cazuri „baiţii răi” sunt cât se poate de răi şi de periculoşi, iar povestea capătă aspecte de roman poliţist) şi puţin romantism (căci vorbim de tineri, nu?) precum şi diverse alte mici detalii (aici am aflat de exemplu pentru prima dată despre alfabetul Morse şi modul în care acesta este folosit în comunicaţii, dar şi cum poţi „bubui” o cutie de conserve folosind o baltă şi carbid) poveştile au absolut tot ce trebuie, urmărindu-i pe tineri în aventurile lor din măruntaiele şi de pe crestele munţilor până pe malul marii şi dintre zidurile pierdute ale unui castel medieval până în atmosfera aproape banală a unui orăşel.

Personajele sunt de asemenea excelent create. Fiecărui personaj îi corespunde un anumit tip în care cred că fiecare dintre noi se poate regăsi: Victor – logic şi cu reale calităţi de lider, Ionel – prins veşnic într-o dilemă (unul din cele mai complexe personaje, după părerea mea, şi singurul căruia îi sunt scoase în evidenţă şi însuşirile negative pe care trebuie să şi le depăşească), Lucia – pragmatică, Maria – visătoare, Ursu – sportiv, Dan – probabil singurul perfect normal (!?) şi Tic – ştrengarul. Dialogurile sunt savuroase, pline de umor dar şi de tâlc, arătând modul de gândire a personajelor. Mi-a placut în mod deosebit în „Castelul Fetei în Alb” (volumul meu preferat) porţiunea în care Tic merge din sat in sat încercând să dea de urma unui mesaj şi trebuie să vorbească cu diverşi oameni care sunt tentaţi să nu-l ia in serios sau sa-l privească cu suspiciune: ba un angajat al primăriei, ba o moaşă, ba un popă, ba o precupeaţă, ba un şofer de camion, ba un dascăl de ţară...

Oare ar mai fi posibilă o poveste asemănătoare cu cea a „Cireşarilor” într-o lume în care telefonul mobil face posibilă comunicarea instantanee, GPS te localizează oriunde pe glob cu o precizie de câţiva metri, GoogleEarth îţi arată o imagine destul de detaliată luată din satelit iar internetul îţi pune la dispoziţie aproape orice informaţie? Chiar dacă o asemenea poveste ar fi uşor diferită, eu cred că ea rămâne posibilă. Nu este necesar decât un strop de inspiraţie, care poate veni chiar din paginile acestor cărţi, îngălbenite de vreme dar fără vârstă, asemeni unui extemporal de matematică expus în vitrina unui liceu dintr-un orăşel de munte...

Orson Scott Card - Jocul lui Ender

„Utlanning” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi, cu care ne putem înţelege fără probleme şi cu care împărtăşim aceleaşi valori si viziuni iar diferenţele sunt minime, cum ar fi de exemplu cineva care locuieşte în alt oraş

„Framling” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi dar care aparţin altei lumi şi culturi. Nu avem probleme în a ne înţelege cu ei, dar valorile şi viziunile pot să difere. Într-un univers mai mult sau mai puţin îndepărtat, „framling” ar fi de exemplu un om care s-a născut şi a crescut pe Marte

„Ramen” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii, dar pe care le putem recunoaşte ca fiind inteligente şi cu care reuşim in cele din urmă să comunicăm iar coexistenţa este posibilă

„Varelse” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii dar sunt atât de straine faţă de noi încât comunicarea este imposibilă, deşi le-am putea recunoaşte ca fiind inteligente. Aceste fiinţe nu au absolut nimic în comun cu noi.

Aceasta este clasificarea fiinţelor pe care Orson Scott Card o face în universul lui fictional pe care l-am putea numi generic „Seria Ender”. Deşi clasificarea nu apare din prima carte – cea despre care am ales să scriu acum – am menţionat-o totuşi deoarece este definitorie pentru întreaga serie si pentru ideile asupra cărora cartea ne îndeamnă să ne aplecăm.

Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, omenirea (care încă nu a descoperit secretul călătoriilor la viteze apropiate de cea a luminii) se trezeşte atacată de o specie extraterestră încadrată în categoria „varelse”: comunicarea pare imposibilă cu o specie de insecte. Această scurtă confruntare a intrat in istorie dept „Prima Invazie”. La scurt timp însă a urmat „A Doua Invazie”, când „Gândacii” au revenit în forţă cu o flotă imensă iar lupta părea cel puţin inegală. În ultimele momente însă, un comandant militar strălucit foloseşte nişte manevre radicale şi întoarce soarta războiului. Omenirea însă nu se poate înşela: acesta nu este sfârşitul întâlnirilor cu Gândacii, şi toată lumea se pregăteşte pentru „A Treia Invazie”. Astfel, se construieşte o nouă Flotă şi se înfiinţează o Şcoală de Luptă menită să îl identifice şi pregătescă pe acel tânăr genial care va fi Conducătorul Flotei în lupta ce avea să vină. Aici începe şi povestea noastră...

Carte îl urmăreşte pe Andrew „Ender” Wiggin, un băiat genial creditat cu şansele cele mai mari să ajungă Comandantul pe care şi-l dorea omenirea. Ender (o deformaţie a numelui Andrew, cuvânt pe care pe care sora lui nu reuşea să îl pronunţe; din engleză s-ar traduce prin "Sfârşitorul", cel care pune capăt) ajunge la Şcoala de Luptă împreună cu alţi copii unde, fără ştirea lor, adulţii îi supun la diverse teste şi îi aduc în diverse situaţii limtă menite să îi formeze şi să le descopere calităţile de care Flota va avea atâta nevoie în câţiva ani. Cartea pune accentul pe modul de gândire a lui Ender, un copil obligat să gândească asemeni unui adult, un copil genial a cărui minte funcţionează altfel decât a oamenilor obişnuiţi (găsind soluţii chiar şi acolo unde unde pare că nu există vreo şansă), dar în cele din urmă un copil, cu limitele, emoţiile şi vulnerabilităţile unui copil, pentru care antrenamentele sunt nişte jocuri menite sa-l formeze. Pe scurt, autorul crează cu măiestrie un univers al copiilor forţaţi să devină adulţi, în care jocurile au un substrat mortal iar finalul este... evident imprevizibil!

Cartea îndeamnă la reflexie, abordând nişte teme genearale pentru care universul SF sunt doar un pretext pentru a le pune mai bine în evidenţă. Cât de bine îl înţelegem pe cel de lângă noi? Cât de greşit sau de corect putem judeca pe cineva luându-ne doar după înfăţişare? Ce consecinţe pot avea nişte decizii luate în prezenţa unor factori pe care nu îi înţelegem? Cât de periculoasă poate fi o minte dirijată cu pricepere, dacă nu ştie în ce condiţii operează, eliminându-se astfel posibilitatea de a lua decizii morale? Căci în universul lui Orson Scott Card, aşa cum copiii nu sunt chiar copii şi jocurile nu sunt chiar jocuri, nici A Treia Invazie nu e ceea ce pare a fi, misiunea Flotei este mai complicată şi poate că nici Gandacii nu sunt chiar „varelse”

Jenő Rejtő (P. Howart) – Fred-Jeg, Căpitanul

           Scrierile lui Jenő Rejtő, asemenea cărții de față, au fost incadrate în așa-numitul stil ”pulp”. Lăsând teoria la o parte, cartea are întradevăr o acțiune savuroasă, uneori neliniară, pe mai multe planuri și cu o intrigă destul de complexă. Și, bineînțeles, un umor specific genului: de cele mai multe ori sec, dar prezentat în așa fel încât chiar și un pretențios în ale umorului (există așa ceva?) nu poate să nu îl aprecieze. Cum am putea privi de exemplu un schimb de replici (care mie mi-a rămas in minte) ca acesta:

- ... Vrei să lucrezi?

- Nu.

- De ce?

- Nu pot fi convins.

- Din ce cauză?

- Anul trecut am furat la Neapole un veston cadrilat și de atunci am senzația că m-am născut să fiu domn. Am hotărât să nu mai lucrez.

- Înainte ai lucrat?

- Nu. Dar îmi lipsea motivul.

           Cel fără dorință de lucru este chiar unul din personajele principale ale cărții – Jimmy Gurălată – descris de autor în douaă cuvinte ca fiind ”un om de lume”, de fapt un pierde-vară profesionist, cu antecedente penale, care nu se dă în lături de la un câștig usor (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) dar totuși un om dintr-o bucată și cu un anume simț al dreptății (remarcați contradicțiile), după cum se va vedea în cele din urmă. Pornind de la o încăierare într-un bar, Jimmy Gurălată ajunge pe un vapor de lux unde cunoaște un principe care călătorește incognito și schimba locul cu acesta (la dorința principelui, să nu mă înțelegeți greșit), principele aproape că se pierde în lumea interlopă, iar în decorul acestei povești evoluază și un misterios individ numit sau poreclit Fred-Jeg, căruia toți îi spun ”căpitanul” fără să știe exact de ce... Cred că dacă cineva ar încerca să ecranizeze această poveste, cel mai nimerit ar fi Quentin Tarantino!

           Jenő Rejtő a publicat mai multe cărți sub presudonimul P. Howart pentru a-și ascunde originile evreiești care ar fi fost o problemă în Ungaria fascistă (a trăit in perioada 1905 -1943 și a murit undeva pe frontul de est, in Uniunea Sovietică). Interzis până in 1960, odată reluată publicarea, scrierile lui lui s-au bucurat de un real succes. Nu am știință să se fi publicat la noi și alte cărți ale lui, dar, pornind de la această carte, sunt sigur că și celelalte le-aș citi cu aceeași plăcere.

Alexandre Dumas - Cei Trei Muschetari

Când m-am hotărât să scriu acest blog despre cărți nu credeam că o să scriu si despre muschetarii lui Dumas. Am citit cartea cu mult timp în urmă și mi se părea prea îndepărtată, prea cunoscută și cumva prea banală: cine nu a auzit de ea? Au venit însă sărbătorile de iarnă iar posturile de televiziune de la noi s-au întrecut în a difuza diverse ecranizări ale celebrei povești, ocazie cu care am constatat doua lucruri: unu - ecranizarile sunt destul de departe de cartea care le-a stat la bază și - doi – foarte puțină lume a citit cartea, majoritatea au vazut diversele ecranizări și au rămas cu percepțiile imprimate de acestea. În aceasta situație, am pus din nou mâna pe carte și am redescoperit-o cu o placere deosebită, ceea ce vă recomand cu caldură să faceți!

Văzută prin mintea mea de acum și nu prin cea de copil (eram prin clasa a V-a când am citit-o prima dată) cartea este deosebit de placută, ușoară și atractivă. Este o carte de aventuri care ”se citește de la sine”, te ține cu sufletul la gură și îți stârnește curiozitatea, având și o doză de exagerare (mi se pare aproape imposibil, de exemplu, ca o femeie ca Milady de Winter să nu-și recunoască amantul, indiferent cât ar fi de întuneric). Cartea urmărește povestea unui tânăr gascon – d'Artagnan – care călătorește la Paris undeva în jurul anului 1625 pentru a deveni muschetar. Aici se întâlnește cu Athos, Porthos și Aramis, muschetari cu acte în regulă, cu care leagă o trainică prietenie. Împreună trec prin diverse aventuri care le pun la încercare iscusința în mânuirea sabiei, dar și inteligența și nu în ultimul rând prietenia și încrederea reciprocă, acestea din urmă dovedindu-se de multe ori cele mai puternice arme. Cadrul istoric este real, evenimentele majore care se petrec în fundal putând fi ușor identificate (asediul orașului La Rochelle), ca si personajele istorice reale (regele Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu, ducele de Buckingham). Însuși personajul principal pare a fi unul real, Alexandre Dumas mărturisind ca la scrierea cărții s-a inspirat din două manuscrise aparent originale: ”Memoriile domnului d'Artagnan, locotenent căpitan în prima companie a muschetarilor regelui” care l-a inspirat, pentru ca mai apoi să regasească personajele în ”Memoriile domnului conte de La Fere”

Recitind cartea am redescoperit personajele și mi-am dat seama cât de mult a schimbat Hollywood-ul percepția asupra lor. Cardinalul Richelieu, de exemplu, prezentat ca principalul personaj negativ, a fost în realitate un mare om de stat, poate primul prim-ministru din istoria omenirii, care a consolidat Franța apărând-o de dușmanii interni și externi, suportând în același timp un monarh plictisit, o regină infidelă (și nefericită) și ciocnindu-se periodic cu niște muschetari care, de ce să nu recunoaștem, uneori pot fi catalogați ca fiind zurbagii. Pe de altă parte, personajul cu adevărat negativ și malefic al poveștii este Milady de Winter – o frumusețe mortală care își urmărește propriile planuri, manipulată însă cu o artă desăvârșită de același cardinal. Toate acestea nu fac decât să completeze o scenă pe care evoluază distinsul dar misteriosul Athos, șugubățul Porthos, tăcutul Aramis și tânărul, vulcanicul și de cele mai multe ori nechibzuitul d'Artagnan, gata oricând să scoată sabia din teacă dacă se simte insultat (ca să mă înțelegeți corect, pentru d'Artagnan asta putea însemna orice, de la o provocare pe față la o simplă privire)

Ce pot să spun mai mult? ”Cei trei muschetari” este cartea pe care fiecare adolescent ar trebui să o citească. Dacă totuși ați ”sărit-o din schemă” vă asigur ca și mult mai târziu poate fi citită cu aceeași plăcere

Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.

Pavel Coruț – Fulgerul Albastru

     Perioada comunistă a României era numită de către regimul din acea vreme „Epoca de Aur”. Unii mai glumeți din fire îi spun și acum tot „Epoca de Aur”, accentuând însă ghilimelele, sau îi spun „vremea lu' tovarășu'”. Alții îi spun „vremea de tristă amintire”. În vorbirea comună s-au impus mai mult expresiile „vremea comunismului” sau „timpul lui Ceaușescu”. Indiferent care expresie o preferăm, nu se poate scrie o carte despre acea perioadă (mai ales una de spionaj) și să se facă abstracție de o anume instituție a statului urâtă de mulți, blamată de la fel de mulți, amintită doar în șoaptă și temută de toată lumea: Securitatea. Tocmai pornind de la această instituție, Pavel Coruț – el însuși ofițer în contraspionajul militar – scrie o serie întreagă de cărți, denumită generic „Octogonul” și mai cu seamă primele două volume („Quinta spartă” și „Fulgerul Albastru”) a căror acțiune se petrece înainte de Decembrie 1989.

      Din capul locului trebuie spus că Securitatea este percepută de românul de rând numai pe jumătate: acea parte care se ocupa de poliție politică, care asculta telefoane și care făcea tot felul de mizerii. Aceste lucruri au fost o realitate și nu are rost să le negăm. Securitatea a avut însă și o altă față: un puternic serviciu de spionaj și contraspionaj, oameni deosebit de inteligenți și extraordinar pregătiți care și-au servit țara, plătind de multe ori cu viața în lupta pe acest front invizibil al serviciilor secrete. Aici lupta se dă pe viață și pe moarte, nu există reguli, eroii rămân anonimi iar învinșii sunt de cele mai multe ori morți sau captivi în mâinile dușmanului, ceea ce înseamnă tot cam același lucru. Cartea aruncă astfel o lumină nouă asupra serviciilor speciale în general și a celor din România pre si postcomunistă în special, iar experiența autorului în domeniu își spune cuvântul. Așadar...

      A fost odată ca niciodată, cândva prin anii '80, un agent special (nu știu cum sa-i zic altfel) puțin idealist și fără pretenții de James Bond pe nume Laurențiu Cremene din serviciul de contraspionaj militar al României. Viața lui Cremene ia o turnură radicală în momentul în care este pus în situația de a-l urmări, desconspira și prinde pe ucigașul tatălui său, un spion KGB care încearcă să se infiltreze în inima serviciilor secrete ale României. Întâmplările dramatice prin care trece îl fac să afle cine sunt cei mari și cum împart puterea, cum sunt priviți ei, agenții secreți, ca niște simple arme în folosul statului, cât de ușor îi este pusă în pericol familia și chiar... cum îl înșeală nevasta. Limita suportabilității până la care poate fi împins un agent secret este cu siguranță mult mai mare decât a oricărui om obișnuit, iar cel care rămâne cu mintea întreagă nu poate deveni altceva decât un luptător de elită. Și tot în iureșul acestor evenimente, Cremene intră în contact cu o divizie cu totul specială din cadrul serviciului român de securitate: Octogonul. Mai mult, în interiorul Octogonului Cremene află despre folosirea elementelor „neconvenționale”, căci, după cum am mai spus, acest război este fără reguli: hipnoză, parapsihologie, ceea ce am numi generic ”paranormal”; și odată cu asta, mai află o taină a neamului nostru, o taină atât de mare încât trebuie să o vezi cu proprii ochi ca să o crezi și să o înțelegi: Fulgerul Albastru.

      Avem așadar o carte de spionaj și teorie a conspirației cu o poveste despre care autorul a afirmat în câteva rânduri ca este în mare adevărată, deși a schimbat multe la ea, combinată cu ceva politică, presărată cu puțin fantastic și un pic de mistică, reușind astfel să te pună pe gânduri, mai ales că finalul se suprapune cu evenimentele din Decembrie 1989. Ineditul cărților lui Pavel Coruț constă și în faptul că sunt împărțite în doua părți: ficțiune și non-ficțiune. Povestea lui Laurențiu Cremene și a Octogonului sunt partea de ficțiune și mă voi limita la asta, căci acesta este scopul blogului meu. Despre partea de non-ficțiune voi spune doar că prezintă analize și aprecieri cu privire la personajele politice și starea din acea vreme. Vă recomand doar,  atunci când citiți cartea, să fiți atenți atunci când veți fi tentați să priviți conținutul cărții ca fiind ceva real, disimulat într-o lucrare de ficțiune. Disimularea este, în cele din urmă, un instrument al contraspionajului.