J.R.R. Tolkien – Hobbitul

            J.R.R. Tolkien (pe numele său întreg John Ronald Reuel Tolkien) este considerat “tăticul” genului fantastic (sau fantasy, daca vreţi) prin scrierile sale. Deşi au mai fost scriitori care au abordat genul şi înaintea lui, Tolkien a fost cel care l-a adus la nivel de artă şi sub scrierea caruia acest gen şi-a dobândit popularitatea.Tolkien nu numai că a scris o serie de carţi, dar a creat un întreg univers. Dacă nu ştiţi şi credeţi că pentru limba elfilor de exemplu au fost aruncate nişte cuvinte acolo, vă înşelaţi! Tolkien a creat o limbă întregă, cu reguli gramaticale şi cu dicţionare!

            „Hobbitul” este prima carte, scrisă în 1937. Tolkien a scris-o sub formă de poveste pentru copii (iniţial copiii lui) şi nu s-a aşteptat să aiba un asemenea succes, atragând atenţia copiilor şi adulţilor deopotrivă. Fiind gândită pentru copii are un stil uşor, fără prea multe „abisuri”. Povestea este însă extraordinară, captivantă, conturând universul care avea să fie desăvârşit mai târziu în „Stăpânul Inelelor”

            „Hobbitul” prezintă povestea lui Bilbo Baggins, de la viaţa liniştită din Comitat pana la extraordinarele aventuri pe care avea să le traiască în compania vrajitorului Gandalf si a gnomilor conduşi de Thorin Scut-de-Stejar. De-a lungul poveştii regăsim elfii şi orcii, oamenii, personaje episodice ca Elrond şi Gollum, aflăm cum primeşte Bilbo sabia făurită de elfi și armura de mithril (pe care le va purta mai târziu Frodo) şi chiar cum găseşte Marele Inel făcut de un lord întunecat care aici cel puţin nu este numit. Despre ce anume îl determină pe Bilbo să părăsească liniștea Comitatului și să plece în aventura vieții lui nu am să scriu, cum nu scriu nici despre deznodământul poveștii. Mai adaug doar că pentru a înțelege mai bine diverse amanunte din peveștile următoare, ar fi bine să începeți cu începutul!

            În sfârşit reuşesc să scriu şi eu despre o carte înainte să apară şi filmul (programat pentru sfârşitul lui 2012) Fireşte, cei care nu vor să „strice” finalul filmului vor ignora recomandarea mea, dar eu vă zic că aceasta carte merită citită şi că „am văzut filmul” nu este o scuză. Pentru toți cei care iubesc genul fantastic, pentru cei care apreciază poveștile cu eroi, vrăjitori si obiecte magice, pentru cei care iși găsesc inspirația in mitologia scandinavă, pentru cei care au jucat (poate chiar mai joacă) „Diablo”, „Heroes” și „Warcraft”, în fine, pentru oricine știe să aprecieze o carte buna... lectură placută!

Jan Kozak – Samurul negru, ursul cafeniu

                Gândindu-mă la cărţi scrise la persoana a I-a (apropos de postarea precedentă) mi-am amintit de aceasta carte pe care am citit-o cu mult timp în urma şi care mi-a plăcut foarte mult. Din pacate nu ştiu câte şanse sunt să o mai gasiţi în alte parte în afara bibliotecilor sau anticariatelor.

                Cartea este scrisă din perspectiva unei adolescente – Helena (sau Helka, dacă vreţi) - care işi urmează părintii, biologi de profesie, pe malurile Baikalului. Tatal ei se ocupă cu monitorizarea populaţiei de samuri iar mama ei se ocupă cu studiul lichenilor. Descoperim astfel prin ochii eroinei noastre un fragment din viaţa Taigalei Siberiene, un loc indepărtat si sălbatec, dar de o frumuseţe aparte: paduri nesfârşite, animale sălbatice (samuri, urşi, reni, lupi), oamenii locului (cu poveştile, dramele şi bucuriile lor) şi bineînţeles măreţia Baikalului, care cu ai lui 23000km³ reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume, adică 10% din total (exceptând gheţarii). Aventurile Helenei sunt punctate la tot pasul de diverse „firmituri” de informaţii cum ar fi legende locale, informaţii ştiinţifice despre viaţa animalelor sau chiar mici lecţii de supravietuire (de exemplu, cum să încalzeşti picioarele unui om ameninţat de degerături), toate acestea formând un sigur tablou impresionant – viaţa in taiga. Povestea se întinde pe o perioadă de aproximativ un an, astfel încât sunt suprinse toate anotimpurile, de la vara scurtă la iarna siberiana, când până şi măreţul Baikal inghaeţă bocnă, gheaţa fiind atât de groasă încât lacul este traversat cu camioanele

                Autorul are un talent aparte în a descrie locurile. Dacă imaginaţia te slujeşte cât-decât, un documentar facut pentru Animal Planet pare de prisos. Această carte, prin stilul autorului, a reuşit să mă facă (pe mine cel puţin) să-mi doresc să ajung într-o zi să vad acele locuri.

Suzanne Collins – Jocurile Foamei

                Cand am inceput sa citesc „Jocurile Foamei” m-am gandit care a fost ultima carte citita scrisa la persoana a I-a. Ei bine, in afara de „Amintirile” lui Ion Creanga nu mi-a venit nimic in minte. Am gasit acest lucru ca fiind promitator si pot spune ca am fost placut impresionat de aceasta carte

                Intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, America de Nord trece prin evenimente teribile care distrug toate vechile structuri (depre restul lumii nu se pomeneste nimic).  Noua tara, numita Panem, este formata din Capitoliu si 13 Districte. Noua organizare nu este pe placul tuturor, asa ca Districtele se revolta impotriva Capitoliului si un nou razboi izbucneste. Districtele sunt invinse, Districtul 13 este aparent ras de pe suprafata pamantului iar Capitoliul conduce Panemul cu o mana de fier, incercand sa franga prin toate mijlocele orice tentativa de revolta. In acest sens, fiecare District trebuie sa ofere in fiecare an cate doua tributuri: doi adolescenti care vor merge in Capitoliu unde se vor infrunta in arena intr-o competitie pe viata si pe moarte. Aceasta „serbare” anuala poarta numele de „Jocurile Foamei” si aici incepe si povestea...

                Cartea este scrisa (dupa cum am zis, la persoana a I-a) din perspectiva unei tinere – Katniss Everdeen – unul din tributurile Districtului 12 la cea de-a 74-a editie a „Jocurilor Foamei”. Cartea este mai mult o carte „de actiune”, povestea succedandu-se rapid fara a da sanse cititorului sa se plictiseasca. Pot sa spun ca este genul de carte care nu iti vine sa o mai lasi din mana si care se citeste „de la sine”, in ciuda celor 3 volume de peste 300 de pagini fiecare. 

                Cartea vorbeste despre razboi, opresiune, (ne)dreptatea impartita de cei puternici dupa bunul plac, dar suprinde si spiritul uman, rezistenta pe care oamenii sunt in stare sa o opuna pentru a spupravietui.  In final, ranile provocate de razboi (in special cele sufletesti) sunt atat de adanci incat aproape ca nu mai conteaza cine castiga si cine pierde. Cititnd cartea, gandul mi-a zburat de multe ori la imaginile vazute la televizor sub forma de reportaje sau transmisiuni in direct de la conflictele recente: Irac, Iugoslavia, Afganistan... Oare cate drame, ce orori se vor fi petrecut pe aceste campuri de lupta, lucruri pe care camerele de filmat nu au putut sau nu au vrut sa le filmeze? Cred ca aceste imagini pe care cartea incearca sa le surpinda nu sunt deloc exagerate. Ramane totusi optimismul ca spiritul unui supravietuitor care a trecut prin foc, si la propriu si la figurat, reuseste sa gaseasca o cale pentru a ramane el insusi si pentru a-si vindeca ranile, chiar daca va ramane cu cicatrici pentru toata viata

Frank Herbert - Ciuma Alba

  Frank Herbert, cu ale lui “Dune”, este celebru. Nu mai scriu despre el ca nu are rost. Am sa scriu insa despre aceasta carte poate mai putin celebra dar nu mai putin reusita

             Intr-un timp prezent oarecare (cartea a fost scrisa in 1982 iar actiunea se petrece in 1996), John Roe O'Neill, expert in biologie moleculara, trece printr-un eveniment teribil: familia ii este ucisa intr-un atentat terorist cu bomba comis de IRA. Cu mintea ravasita, O’Neill nu se mai poate gandi decat la un sigur lucru: razbunarea! Iar razbunarea este pe masura capacitatilor mentale si cunostintelor lui O’Neill, precum si pe masura durerii lui, astfel ca biologul hotaraste sa dea o lectie intregii umanitati. Folosindu-se de cunostintele lui el creaza (prin manipulare genetica) un virus mortal, dar mortal numai pentru femei; barbatii nu sunt afectati, dar sunt purtatori. Virusul este creat si “eliberat” in lume, iar femeile incep sa moara...

                Pe langa actiunea in sine, Frank Herbert descrie cu maiestrie (si in stil caracteristic, as zice eu) trairile personajului, conflictele lui interne fata de ceea ce face, dar si reactia lumii inconjuratoare (de la oameni simpli la conducatori de state) in fata unei crize mondiale fara precedent care ameninta sa distruga rapid si definitiv specia umana. Cum ar reactiona omenirea in asemenea situatie? Ar merge oare pana la sterilizarea completa (folosind arme nucleare) a unui teritoriu puternic afectat? “Sarea si piperul” sunt ca de obicei micile detalii (de exemplu, pentru a-si raspandi virusul in lume, O’Neill se foloseste de bani pe care ii trimite sub forma de donatii in toate partile lumii, stiind ca nimeni nu ii va refuza)

              Frank Herbert trage un serios semnal de alarma (atentie, inca din 1982!) la pericolul pe care il reprezinta terorismul si la efectul de “bulgare de zapada” pe care il poate antrena un eveniment oarecum “banal” (presupunand ca esxista asemenea lucru – atentate banale), precum si asupra manipularii genetice scapate de sub control (in cazul de fata prin intermediul unei minti stralucite). Mai mult, tehnologia si cunostintele necesare realizarii unui asemenea virus sunt disponibile, doar ca - sper eu - nu chiar la un asemenea nivel incat un singur individ sa-l poata realiza. Cel mai periculos om din lume, asa cum este prezentat in carte, este un om inteligent, obisnuit si pasnic dar caruia imperfectiunile societatii ii iau totul. De fapt nu chiar totul, mai ramane numai nebunia. Iar un nebun e in stare de orice...

Eiji Yoshikawa - Taiko

Toyotomi Hideyoshi

                O legenda japoneza ne povesteste despre o intrebare retorica: “Ce faci daca pasarea nu vrea sa cante?” Trei mari lideri ar fi raspuns la aceasta intrebare, fiecare raspuns aratand modul de gandire al acestuia. Astfel (retineti ideea de baza, existenta mai multor variante provenind din traducere): Oda Nobunaga a raspuns: “Daca nu vrea sa cante, ucide-o!/am sa o ucid sa cante” ; Toyotomi Hideyoshi a raspuns: “Daca nu vrea sa cante am sa o fac/conving/invat sa cante”; Tokugawa Ieyasu a raspuns: “Daca nu vrea sa cante, am sa astept pana va canta/pana va vrea sa cante”.

                La sfarsitul secolului al XVI-lea Japonia era sfasiata de interminabile raboaie intre clanurile de samurai. In acest moment au intervenit succesiv acesti trei mari conducatori, fiecare cu stilul sau (sugerat de legenda de mai sus) care au turnat astfel fundatia Japoniei moderne. Cartea ne prezinta povestea lui Toyotomi Hideyoshi – cel care a convins pasarea sa cante.

                Avem deci o carte cu tema istorica, situata in perioada de glorie a samurailor si una din cele mai interesante perioade din istoria Japoniei. Fireste, cartea este usor romantata, toate detaliile despre viata lui Toyotomi Hideyoshi nefiind pe deplin consemnate, in special cele din prima parte a vietii. Aflam cum a plecat de acasa de timpuriu, dintr-o familie saraca si fara origine nobila, cum a incercat mai multe slujbe, cum a intrat in final in serviciul nobilului Oda Nobunaga unde a ajuns de la cel care cara sandalele la marele general care a intrat in istorie. Numeroasele intamplari (majoritatea adevarate si atestate documentar) ni-l arata pe Toyotomi Hideyoshi ca un om ambitios si cu reale calitati de lider. Fie ca organizeaza bucataria, grajdiurile sau gestioneaza domeniile lui Nobunaga, fie ca organizeaza constructia unei fortarete sau conduce o armata, Toyotomi Hideyoshi isi atinge obiectivele convingandu-i pe cei din jur sa i se alature (lui sau cauzei lui), folosind forta numai cand este necesar, dar si atunci cu mare maiestrie, dupa adevarata arta a razboiului. Neimpozant din punct de vedere fizic si cu talente de spadasin sugerate ca fiind limitate, cautand mereu sfaturile inteleptilor, Toyotomi Hideyoshi se impune ca un mare negociator. Dupa moartea lui Oda Nobunaga, in calitate de mare general, preia conducerea armatelor acestuia si isi consolideaza influenta in clanul Oda, ramanand in final cu doar doi adversari de infruntat: unul – propria lui ambitie, iar celalalt – un om rabdator, care stie sa astepte pana cand pasarea va vrea sa cante

John Saul – Umbra

Cartea s-ar putea incadra in genul „science-fiction” (nu stiu cat mai e „fiction” la ora asta) dar este mai degraba un thriller cu accente horror (mai mult sau mai putin, dupa gust si dupa om, as zice eu), caci vorbim de un maestru al genului

Povestea incepe oarecum clasic: Josh MacCallum este un pusti super-inteligent care nu se poate adapta in lumea „obisnuita”, fiind respins de cei de varsta lui, si mai mult, provine si dintr-o familie saraca. Viata lui se schimba insa radical cand i se ofera posibilitatea sa urmeze cursurile unei scoli private, infiintata special pentru copii de genul lui. Aici participa in sfarsit la cursuri pe masura abilitatilor lui mentale, are la dispozitie un calculator care altfel nu si l-ar permite si isi poate face in sfarsit prieteni. Totul pare perfect si Josh pare sa isi gaseasca locul pe care si l-a dorit... Cand insa apar cateva morti misterioase cu aspect de sinucidere in randul copiilor, iar cand una dintre aceste incidente o implica pe cea mai buna prietena a lui, Josh incepe sa faca „sapaturi”. Mintea lui stralucita pune cap la cap informatiile si descopera in cele din urma secretul scolii: un experiment stiintific menit sa determine limitele mintii umane.

Exact in ce consta experimentul nu va spun, va las sa descoperiti singuri citind cartea. Nu pot decat sa remarc faptul ca in 1992, cand a fost scrisa cartea, cele mai puternice procesoare disponibile publicului larg erau 486 (Pentium au aparut in 1993) la aproximativ 100 – 133 MHz iar conexiunile intre calculatoare se faceau prin modemuri; astazi un smartphone oarecum banal opereaza la 1000 MHz pe un procesor dual-core, PC-urile au procesoare cu 8 „core”-uri la peste 3000 MHz iar retelele wireless si mai ales cele prin fibra optica merg de zbarnaie. In aceste conditii nu stiu daca aceasta carte se mai afla la asa mare distanta de realitate... sau o fi chiar depasita?

Dupa ce am citit aceasta m-am intrebat serios oare pana unde am fi in stare sa impingem cercetarea, in numele stiintei, atunci cand tehnologia nu mai este o problema? Ce facem atunci cand singurul lucru care ne mai tine in loc sunt niste percepte morale? Si daca trecem peste ele, oare vom ajunge la ceva minunat sau nu vom face altceva decat sa deschidem cutia Pandorei? Drumul spre iad este, dupa cum se stie, pavat cu bune intentii...

Radu Tudoran - Toate panzele sus!

Am ales sa scriu despre aceasta carte din mai multe motive

In primul rand, este o carte excelenta! Cartea prezinta aventurile echipajului corabiei „Speranta” in drumul lor pana „la capatul lumii” dupa cum spune chiar capitanul ei, Anton Lupan. Aventurile ii poarta din Marea Neagra in Mediterana si pana peste Atlantic, in Tara de Foc, manati de visul lui Anton Lupan de a explora un teritoriu necunoscut, de dorinta acestuia de a-si gasi un prieten pierdut nu se stie pe unde prin lumea mare, precum si de un „vant bun din pupa”. Personajele sunt oameni curajosi, dintr-o bucata, fiecare avand o calitate a lui care il face interesant si deosebit  in acelasi timp: visatorul si idealistul capitan Anton Lupan, carmaciul Gherasim care stie sa se tocmeasca mai bine ca un negustor, tintasul Ieremia, curajosul, mucalitul si nu in ultimul rand buclucasul bucatar Ismail... si lista poate continua. De-a lungul aventurii au de-a face cu pirati, negostori mai mult sau mai putini cinstiti, cautatori de aur, autoritati locale, infatusindu-ni-se astfel o imagine plina de culoare a vietii la sfarsitul secolului al IX-lea din Orient si Occident si de pe ambele maluri ale Atlanticului, de la Istambul la Marsilia si pana la Buenos Aires. Pentru cei interesati, cartea da diverse informatii despre navigatia cu panze, descrie mai multe locuri ca pe o invitatie spre a le vizita (mie mi-a placut descrierea Istambulului) si diverse curiozitati care tin de cultura generala (de exemplu, denumirea orasului „Istambul” pare sa provina – ne incredinteaza autorul - din expresia greceasca „Eis tim Poli” care inseamna „eu merg catre oras”). De aceea, va invit la lectura!

In al doilea rand am vrut neaparat sa scriu si despre o carte apartinand unui autor roman. Avem foarte multe carti bune si scriitori talentati (cum este cea de fata) Din pacate comentariile seci pe care a trebuit sa le invatam pentru scoala mie mi se pare ca au distrus insusi „sufletul cartii” si ne-a facut pe multi dintre noi sa nu mai pierdem vremea citind-o. Chiar din aceste motive, va invit la lectura!

In al treilea rand, probabil ca atunci cand vor vedea titlul, multi vor spune „am vazut filmul”. Da, s-a facut un film dupa carte, si unul chiar reusit daca ma intrebati pe mine. Filmului ii lipsesc insa multe din subtilitatile pe care numai o carte si un scriitor bun le pot oferi iar la acest lucru se adauga, evident, placerea lecturii... deci va invit la lectura!

Cartea a fost reeditata recent si a aparut in colectia „Adevarul”, deci va invit la lectura!