Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.

Pavel Coruț – Fulgerul Albastru

     Perioada comunistă a României era numită de către regimul din acea vreme „Epoca de Aur”. Unii mai glumeți din fire îi spun și acum tot „Epoca de Aur”, accentuând însă ghilimelele, sau îi spun „vremea lu' tovarășu'”. Alții îi spun „vremea de tristă amintire”. În vorbirea comună s-au impus mai mult expresiile „vremea comunismului” sau „timpul lui Ceaușescu”. Indiferent care expresie o preferăm, nu se poate scrie o carte despre acea perioadă (mai ales una de spionaj) și să se facă abstracție de o anume instituție a statului urâtă de mulți, blamată de la fel de mulți, amintită doar în șoaptă și temută de toată lumea: Securitatea. Tocmai pornind de la această instituție, Pavel Coruț – el însuși ofițer în contraspionajul militar – scrie o serie întreagă de cărți, denumită generic „Octogonul” și mai cu seamă primele două volume („Quinta spartă” și „Fulgerul Albastru”) a căror acțiune se petrece înainte de Decembrie 1989.

      Din capul locului trebuie spus că Securitatea este percepută de românul de rând numai pe jumătate: acea parte care se ocupa de poliție politică, care asculta telefoane și care făcea tot felul de mizerii. Aceste lucruri au fost o realitate și nu are rost să le negăm. Securitatea a avut însă și o altă față: un puternic serviciu de spionaj și contraspionaj, oameni deosebit de inteligenți și extraordinar pregătiți care și-au servit țara, plătind de multe ori cu viața în lupta pe acest front invizibil al serviciilor secrete. Aici lupta se dă pe viață și pe moarte, nu există reguli, eroii rămân anonimi iar învinșii sunt de cele mai multe ori morți sau captivi în mâinile dușmanului, ceea ce înseamnă tot cam același lucru. Cartea aruncă astfel o lumină nouă asupra serviciilor speciale în general și a celor din România pre si postcomunistă în special, iar experiența autorului în domeniu își spune cuvântul. Așadar...

      A fost odată ca niciodată, cândva prin anii '80, un agent special (nu știu cum sa-i zic altfel) puțin idealist și fără pretenții de James Bond pe nume Laurențiu Cremene din serviciul de contraspionaj militar al României. Viața lui Cremene ia o turnură radicală în momentul în care este pus în situația de a-l urmări, desconspira și prinde pe ucigașul tatălui său, un spion KGB care încearcă să se infiltreze în inima serviciilor secrete ale României. Întâmplările dramatice prin care trece îl fac să afle cine sunt cei mari și cum împart puterea, cum sunt priviți ei, agenții secreți, ca niște simple arme în folosul statului, cât de ușor îi este pusă în pericol familia și chiar... cum îl înșeală nevasta. Limita suportabilității până la care poate fi împins un agent secret este cu siguranță mult mai mare decât a oricărui om obișnuit, iar cel care rămâne cu mintea întreagă nu poate deveni altceva decât un luptător de elită. Și tot în iureșul acestor evenimente, Cremene intră în contact cu o divizie cu totul specială din cadrul serviciului român de securitate: Octogonul. Mai mult, în interiorul Octogonului Cremene află despre folosirea elementelor „neconvenționale”, căci, după cum am mai spus, acest război este fără reguli: hipnoză, parapsihologie, ceea ce am numi generic ”paranormal”; și odată cu asta, mai află o taină a neamului nostru, o taină atât de mare încât trebuie să o vezi cu proprii ochi ca să o crezi și să o înțelegi: Fulgerul Albastru.

      Avem așadar o carte de spionaj și teorie a conspirației cu o poveste despre care autorul a afirmat în câteva rânduri ca este în mare adevărată, deși a schimbat multe la ea, combinată cu ceva politică, presărată cu puțin fantastic și un pic de mistică, reușind astfel să te pună pe gânduri, mai ales că finalul se suprapune cu evenimentele din Decembrie 1989. Ineditul cărților lui Pavel Coruț constă și în faptul că sunt împărțite în doua părți: ficțiune și non-ficțiune. Povestea lui Laurențiu Cremene și a Octogonului sunt partea de ficțiune și mă voi limita la asta, căci acesta este scopul blogului meu. Despre partea de non-ficțiune voi spune doar că prezintă analize și aprecieri cu privire la personajele politice și starea din acea vreme. Vă recomand doar,  atunci când citiți cartea, să fiți atenți atunci când veți fi tentați să priviți conținutul cărții ca fiind ceva real, disimulat într-o lucrare de ficțiune. Disimularea este, în cele din urmă, un instrument al contraspionajului.

Michael Crichton - Jurassic Park

-->

      Când aveam vreo 5 ani am văzut pentru prima dată un atlas zoologic si am aflat despre dinozauri. Ca la orice copil (zic eu) mi s-a ”aprins” imediat imaginația. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a rămas ”aprinsă” și azi, iar cartea lui Crichton și filmul lui Spielberg nu au facut decât să pună paie pe foc.

      La vremea când a apărut ”Jurassic Park” oița Dolly nu ajunsese incă să behăie, dar de posibilitatea de a se obține un organism viu, complet și funcțional pornind doar de la lanțul de ADN se vobea de multă vreme. Michael Crichton nu a făcut decât să anticipeze ce avea să vină (Jurassic Park: 1990, oița Dolly:1996) și să intre puțin pe domeniul fantasticului, presupunând că într-un fel sau altul vom reuși să facem rost de un lanț ADN complet de... dinozaur! De fapt acesta nu este decât pretextul pentru o carte excelentă care a devenit astfel cartea definitorie a lui Crichton și care este citită pe nerăsuflate de toți cei care au ”dinozauri pe creier”

      Nu am să insist pe povestea în sine, este în mare cunoscută: Un miliardar excentic (John Hammond) imaginează un mod inedit de a obține ADN de dinozaur, respectiv din interiorul insectelor care au ”ciupit” dinozaurul respectiv si apoi au avut ghinionul să fie prinse în rășina unui copac. Rașina s-a transformat de-a lungul milioanelor de ani în chihlimbar iar insecta a rămas perfect conservată în interior, cu tot cu prețioasa ei încărcătură. Ideea funcționează, laboratoarele lui Hammond obțin ADN-ul de dinozaur... iar miliardarul se gândește să construiască o grădină zoologică imensă în care oamenii să poată veni să vadă dinozaurii. Dacă acest lucru chiar s-ar întâmpla, cred că am vorbi fără doar si poate de afacerea secolului. Imaginați-vă numai... În fine, parcul este gata iar Hammond invită o echipă de consultanți să-și dea cu părerea: un paleontolog (Allan Gran), un paleobotanist (Ellie Settler) și un matematician specializat în teoria haosului (Ian Malcolm). Miza este foarte mare, banii sunt mulți, presiunea imensă, așa că lucrurile pot scăpa foarte ușor de sub control...

      Cartea atinge câteva teme majore, specifice acestei perioade. Michael Crichton le tratează foarte pe larg, uneori direct, alteori prin intemediul personajelor. Vorbim de clonare, de progresul tehnologic, de limitele peste care ar trebui sau nu ar trebui să trecem, aplicarea celor mai noi teorii și nu în ultimul rând de faptul că un sistem viu este de cele mai multe ori imprevizibil: viața găseste întotdeauna o soluție; poate drumul pe care îl alege este periculos, dar acolo unde multe forme de viață vor pieri, altele vor prospera. Nu știu cât s-a documentat Crichton când a scris cartea, dar cea mai mare parte a tehnologiei descrise de el era deja disponibilă la momentul respectiv, datele tehnice sunt foarte exacte și ample atât din domeniul paleontologiei, zoologiei și geneticii cât și al matematicii, informaticii și a tehnologiei de vârf în general. Practic, după ce am citit Jurassic Park am prins drag de genetică! Și, in totală contradicție cu ce am învățat la școală, se pare că dinozaurii aveau inima tetracamerală și pompând sânge cald...

      Trebuie să mai spun că toate personajele din carte mi-au placut: personaje puternice, super-profesioniști in domeniul lor de activitate, cu viziuni proprii asupra modului cum ar trebui să arate lucrurile. Imposibil să nu te identifici măcar cu unul! Ian Malcom – matematicianul, care încercă să descrie lucruri practice folosind modele matematice; Allan Grant și Ellie Settler – cercetătorii obișnuiți cu munca din teren, (oarecum în opoziție totală cu Macolm); Henry Wu – geneticianul responsabil cu ”crearea” dinozaurilor; John Arnold – inginerul care a proiectat parcul, Muldoon – vânătorul care interactionează direct cu animalele, și lista poate continua. Cam fiecare personaj are un moment al lui, fie în care explică fie în care poartă un monolog interior din care rezultă o latură a parcului pe care toți incercă sa-l țină sub control.

      Ce-ar mai fi de adaugat înainte de ”lectură placută”? Doar câteva cuvinte: Tyrannosaurus, Velociraptor, Triceratops, Stegozaurus, Apatosaurus, Procompsognathus, Cearadactylus...

Anatoli Ivankin - Ultimul kamikaze

   În anii 1274 și 1281 mongolii încearcă să învadeze Japonia cu  flote navale impresionante. Atunci s-au stârnit kamikaze, ”vânturile divine”, care au pus capăt ambițiilor lui Kubilai de a pune stăpânire pe Țara Soarelui Rasare. Mulți ani mai târziu, în anii 1944-1945, ”vânturile divine” sunt invocate de această dată de om pentru a opri o nouă invazie

   Anatoli Ivankin dedică ceastă carte faimoșilor piloți japonezi din cel de-al Doilea Razboi Mondial, care nu au ezitat sa-și dea viața într-o ultimă încercare disperată de a întoarce soarta razboiului din Pacific

   Povestea îl urmărește pe Yasuziro Hattori, un tânăr pilot de vânătoare japonez prins în aceast infernal război, de la școala de aviație și până la finalul neașteptat al războiului care se împletește cu destinul tânărului. Cartea surprinde principalele momente ale raboiului din Pacific, de la atacul de la Pearl Harbour până la batalia de la Midway și finalul tragic al detonării celor două bombe atomice, iar în paralel cu asta, evoluția personajului care devine un pilot de vânătoare experimentat și este desemnat să antreneze piloții mai tineri și în final sa-i pregătească pe aceștia pentru a deveni ceea ce a intrat în istorie sub numele de ”piloți kamikaze”. Atmosfera cărții este întregită de detalii cum ar fi atmosfera din școala de aviație, atitudinea comandanților, opiniile militarilor despre soarta războilui sau atitudinea familiilor rămase acasă. Cartea este de asemenea structurată oarecum ”în oglindă”, în paralel cu povestea japoneză curgând si una americana, a omologului lui Yasuziro, de cealaltă parte a baricadei, diferențele de cultură și abordare devenind astfel mult mai evidente

   Cultura asiatică în general (și cea japoneză poate în mod special) prezintă numeroase particularități pe care noi le găsim uneori bizare sau ciudate și trebuie să acceptăm pur si simplu că, după cum spunea personajul Traian Brad în seria de filme cu ”Ardelenii”, ”așa e obiceiul pe la dumnealor”. Cărțile care surprind această cultură și sunt scrise de un non-asiatic au marea calitate că pun accentul tocmai pe aceste diferențe culturale, lucruri care fără doar și poate l-au impresionat pe scriitor. Este și cazul cărții de față, unde afăm de exemplu despre obiceiul japonezilor de a-și schimba numele, devenind astfel o nouă persoană, care poate chiar să organizeze funeraliile celui dintâi.

   Pe scurt deci, o carte depre onoare, curaj, patriotism, presărată cu drame personale și având ca fundal un război devastator care a marcat definitiv destinul unei natiuni. Nu știu câte șanse sunt să o mai găsiți în afara anticariatelor, dar merită citită. Sper se se reediteze într-o zi.

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Tom Clancy - Vânătoarea lui "Octombrie Roşu"

                Atunci cand vorbim de forţele militare ale unei ţări cu deschidere la mare trebuie să luăm în calcul forţele navale; daca ţara respectivă emite ceva pretenţii, sigur trebuie să vorbim şi despre submarine; dacă vorbim de o putere nucleară, atunci trebuie să ne referim la submarine propulsate de un reactor nuclear şi purtătoare de rachete balistice; iar dacă ţara respectivă este URSS, atunci trebuie să ne referim neapărat la cele mai mari submarine militare construite vreodată: cele pe care ruşii le numesc „Akula” (adica rechin) iar NATO „Typhoon”.  Cu o lungime de 175m, un deplasament de 48000t, propulsat de două reactoare nucleare de cate 190MW(254800 cai-putere) fiecare, putând să atingă adâncimi de până la 400m unde poate sta până la 120 de zile şi cu un scriitor ca Tom Clancy care îi acordă atentie, avem iarăşi toate premizele unui tehnothriller de primă mână.

                Tom Clancy îşi imaginează astfel (cartea a apărut în 1984) unul din cele mai temute scenarii din timpul Războiului Rece: Uniunea Sovietică montează pe un submarin din clasa Typhoon (numit „Octombrie Roşu”) un nou mijloc de propulsie care nu face aproape nici un zgomot. Submarinul devine astfel aproape imposibil de detectat şi poate trece fară probleme de sitemele defensive ale NATO, putând ajunge până pe coastele Statelor Unite. Comanda submarinului este încredinţată capitanului Marko Alexandrovich Ramius, unul din cei mai buni comandanţi de submarin. Îndată după lansare însă se pare ca Ramius are alte planuri... submarinul pleacă într-o direcţie necunoscută faţă de ordinele primite, încercând aparent să atace chiar Statele Unite şi să declanşeze astfel razboiul nuclear. Planul lui Ramius este însă altul: încercatul căpitan a înţeles de la început ca un asemenea submarin nu poate fi decât o arma de atac şi că va destabiliza complet echilibrul şi aşa fragil dintre cele două mari puteri, aşa că hotătrăşte să dezerteze şi să predea submarinul Statelor Unite. Dar cum să te apropii cu un submarin înarmat până în dinţi (cu rachete nucleare) şi mai mult, nedetectabil, de un inamic cunoscut şi declarat aproape pe faţă, cu intenţia de a te preda, fără însă a-l putea preveni? Flota sovietică intră in alertă, forţele NATO de asemenea, şi un joc mortal de-a şoarecele şi pisica se declanşează, iar Ramius trebuie să-şi folosească toate cunoştinţele despre prietenii şi duşmanii de ieri care au inversat rolurile azi pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.
                O carte excelentă, bogată în detalii tehnice, cu acţiune, spionaj, intrigă politică, pe scut o carte tipică pentru Tom Clancy, neputându-i-se reproşa decât, poate, o uşoară notă propagandistică, de înţeles însă dacă ne gândim la perioada în care a fost scrisă. De data asta am să vă zic şi că povestea a fost ecranizată în 1990 cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale şi că filmul este excelent şi merită văzut. Până faceţi rost de film, cartea a fost reeditată de curând şi se gaseşte fără probleme în librării. Lectură placută!

Arthur C.Clarke - 2001: Odiseea Spatiala

Una din temele preferate ale lui Arthur C.Clarke este specia umană. Mai exact, originile umanitații și destinul ei. In numeroasele lui carți, marele vizionar explorează diverse scenarii ale acestei teme privind trecutul și imaginează diverse variante privind viitorul. Cartea de față nu face exceptie.

                Povestea începe in Africa, în urmă cu aproximativ 3 milioane de ani, cand omenirea, aflată încă într-o faza anterioară comunei primitive, ia primul contact cu o civilizație extraterestră. De fapt, misterioasa civilizație intervine direct, modelând cursul pe care avea sa-l ia evoluția acelei specii primitive. Mult mai târziu, în anul 1999, omenirea (ajunsă acum în stadiul cunoscut de noi) descoperă pe suprafața Lunii un misterios obiect de faricație evident artificială. În timp ce este studiat mai mult fără succes, obiectul respectiv ”prinde viață” și emite un singur semnal radio, extrem de puternic, direct catre unul din sateliții lui Jupiter. În consecință, 18 luni mai târziu – in 2001 – o nava spațială cu echipaj uman – Discovery One – pleacă spre Jupiter în speranța că îi va găsi pe destinatarii misteriosului semnal. Cine sunt acesti destinatari și cum iși imagineaza Clarke epilogul acestei întâmplări?

                Pe lângă povestea cu originile și destinul umanității, cartea mai abordează câteva teme mai complexe sau mai superficiale, dar atât de cunoscute și de îndrăgite de iubitorii de science-fiction dar și de cei care își găsesc putin timp să privească existența dincolo de banalitățile zilei obișnuite. În speranța ca vă voi capta interesul, voi aminti câteva din ele. Pentru a nu mă repeta prea des, voi spune acum că ”2001 – Odiseea Spațială" a fost publicată în 1968 (Armstong a pășit pe suprafața selenara abia în 1969)

                Cucerirea spațiului: Clarke își imaginează că până in 2001 omenirea este capabilă să trimită un echipaj uman până la planeta Jupiter. Adevărul este că tehnologie există la ora actuală doar că o asemenea expediție ar fi extrem de costisitoare și riscantă. Nu mă îndoiesc însă că dacaă ne-am trezi cu o motivație suficient de puternică pentru a întreprinde o asemenea expediție, acest lucru ar fi perfect posibil

                Progresul tehnologic si inteligența artificială: Pe vremea când calculatoarele nu foloseau încă circuite integrate (au început să fie folosite din 1970) Clarke își imaginează că în scurt timp puterea de calcul va fi așa de mare încât vom putea construi computere capabile să comunice direct cu oamenii și chiar să își dezvolte propria lor personalitate. Vorbim, desigur, de celebrul HAL 9000, computerul care controlează Discovery One. Nu cred că avem încă computere chiar de puterea lui HAL, dar saltul facut este uriaș iar evoluția inteligenței artificiale este evidentă. Vor dezvolta oare și computerele noastre o personalitate asemănătoare lui HAL? Ce vom înțelege atunci prin ”defecțiune”?

                Primul contact cu o civilizație extraterestră: Universul este foarte vechi. Din acest punct de vedere, noi abia am venit. Astfel, una din temele favorite ale lui Clarke este existența unor civilizații atât de vechi si de avansate in comparație cu noi încât fie tehnologia lor ne-ar parea nouă de-a dreptul magie fie ar fi evoluat atât de mult încât noi nici măcar nu am fi capabili să recunoaștem aceste entități ca fiind ceva viu. Pentru ei, specia umana este doar un copil neștiutor care face primii pași într-o lume așa de mare, vastă și complexa încât se minunează încă de fiecare sunet, culoare, miros, gust...

                În fine, fiecare carte scrisă de Clarke are cel putin un personaj mai deosebit, întotdeauna un om, care se află în mijlocul evenimentelor și care încearcă să judece și să înțeleagă cu ce se confruntă. Este și cazul poveștii de față, în care David Bowman încercă să înțeleagă cine sunt misterioșii constructori ai monolitului de pe Lună, care sunt motivațiile lor și în final ce sunt ei de fapt. Dacă mă întrebați pe mine, cred că este genul de om pe care Arthur C. Clarke și-ar fi dorit să îl ”interpreteze” în viața reala și - de ce nu - să rostească faimoasa replică a lui Bowman, ultimul său mesaj care a ajuns pe Pământ: “Oh my God, it’s full of stars!”