Michael Crichton - Eaters of the Dead (Al 13-lea Razboinic)

    Nu ştiu cât de cunoscută este această carte a lui Michael Crichton scrisă în 1976 şi sunt de acord că dacă nu ar fi fost ecranizată probabil că nu aş fi ajuns niciodată să o caut. Ştiu însă că nu a fost tradusă in limba română, motiv pentru care am lăsat-o cu titlul original (adaugand versiunea sub care a fost ecranizată), deoarece nu i-am putut găsi o traducere literară reuşită; las asta pe sema celui care se va "înhăma" la o traducere completă.

     Michael Crichton a recunoscut că a scris această carte după o dispută aprinsă cu un bun prieten, Crichton vrând astfel să demonstreze că o poveste nu este nici bună nici proastă în sine ci devine astfel în funcţie de modul în care este spusă. Cum disputa a pornit de la celebrul poem "Beowulf", inspiraţia l-a purtat astfel pe Crichton spre a scrie o poveste cu vikingi...

    Cartea porneşte de la un personaj istoric real: Ahmad ibn-Fadlan, ibn-al-Abbas, ibn-Rasid, ibn-Hammad, trimis in anul 921 de catre Califul din Bagdad ambasador la regele bulgarilor de pe Volga (a nu se confunda cu bulgarii de la sud de Dunăre pe care îi ştim noi). Ahmad ibn-Fadlan nu ajunge până la regele Bulgarilor, dar pe drum se întâlneşte cu vikingii, realizându-se astfel probabil primul contact dintre cele două civilizaţii (în orice caz, primul contact documentat). Întors la Bagdad după o călătorie de 3 ani, Ahmad ibn-Fadlan face un raport oficial către calif în care vorbeşte despre oamenii şi locurile văzute, raport a cărui manuscris s-a păstrat mai mult sau mai puţin complet până în zilele noastre. Michael Crichton preia manuscrisul lui Ahmad ibn-Fadlan şi mai adaugă de la el câteva capitole, prelungind aventura arabului în compania vikingilor.

     Aventura este astfel văzută prin ochii lui Ahmad ibn-Fadlan şi este scrisă la persoana I, în stilul manuscrisului, conferindu-i astfel un aer de autenticitate. Fiind ambasador şi prin urmare un om nu numai cult dar şi foarte inteligent, Ahmad ibn-Fadlan îşi relatează povestea mai putin literar şi metaforic cât mai degrabă obiectiv, atent la detalii, încercând să surprindă cât mai exact ceea ce vede: oamenii, modul lor de gândire, religia, superstiţiile, obiceiurile şi - de ce nu - umorul specific, toate astea pe fondul unei aventuri în stilul legendelor nordice: Un grup de luptători vikingi primesc o solie care îi recheamă repede acasă pentru a înfrunta ceea ce par a fi nişte "demoni ai negurilor" sau "wendoli", iar o bătrână ce avea darul clarviziunii spune că pentru a reuşi, expediţia trebuie să fie formată din 13 luptători din care unul nu poate fi nordic. Fiind singurul "ne-nordic" din tabără, Ahmad ibn-Fadlan se trezeşte nevoit să-i însoţească pe cei 12 luptători în ţara lor de ceţuri unde ambasadorul paşnic îşi va descoperi latura de războinic iar Michael Crichton va încerca să ofere o explicaţie asupra felurilor în care se nasc legendele, căci aşa cum spune un proverb arab, "Răul este un lucru străvechi"

Eiji Yoshikawa - Musashi

    Ei bine da, o altă poveste cu samurai. Perioada? Aceeaşi: imediat după bătălia de la Sekigahara, adică anul 1600 şi imediat după. Eroul principal? Tot un personaj real, doar că de data asta nu este vreun lider sau mare general, ci un adevărat personaj de legendă: maestrul spadasin Musashi Miyamoto

   Povestea îl urmăreşte deci pe Musashi din momentul în care era un tânăr debusolat, înclinat mai degrabă spre fărădelegi, şi urmăreşte formarea lui pentru a deveni în final maestrul spadasin care a inventat un nou stil de luptă cu sabia şi a cărui poveste a învins timpul. Transformarea lui Musashi este descrisă cu măiestrie, autorul arătând că nu poate exista echilibru fizic atâta timp cât echilibrul interior nu este perfect. Musashi învaţă relativ repede să mânuiască sabia, dar tehnica lui este desăvârşită de-a lungul timpului, pe măsură ce dobândeşte înţelegerea prfundă a lucrurilor şi a oamenilor din jur. Înţelepciunea poate fi dobândită din orice: pictarea unei veveriţe care manâncă o alună, un toboşar care bate o tobă (cu amândouă mâinile), sau chiar din cultivarea câmpului, căci şi acest lucru presupune înţelegerea naturii a cărei elemente pot distruge într-o zi truda unui an întreg. Toate acestea dau în final o imagine de ansamblu, o artă a războiului purtată la un asemenea nivel încât cel care o înţelege poate face în final aproape orice.

    Povestea este presărată de diverse întâmplari şi poveşti sau personaje care au influenţat viaţa lui Musashi. Unii l-au căutat în toată lumea ca să-l ucidă în numele unor răzbunări personale, alţii l-au salvat când era pe marginea prăpastiei şi l-au readus printre oameni iar cineva l-a iubit atât de mult încât l-a aşteptat 1000 de zile la un capăt de pod, sperând că într-o zi o să apară. Cum destinul samuraiului este însă lupta, Musashi trebuie să-şi infrunte în final toţi adversarii şi sa-i învingă în acel mod nebănuit desăvârşit de arta războiului, în care o bucată de lemn cioplită poate fi mai mortală decât cea mai bună katana

Constantin Chiriţă - Cireşarii

Cu ceva timp în urmă cineva m-a întrebat ce carte aş recomanda unui adolescent. Gândul mi-a fugit imediat la seria imaginată de Constantin Chiriţă, serie pe care am citit-o pe nerăsuflate când aveam şi eu acea vârstă. Făcând recomandarea respectivă, m-am întrebat cum aş privi eu aceste cărţi acum, după atâţia ani... Aşa că am dat fuga la bibleoteca, am luat primul volum si... iată că vorbesc încă o dată cu pasiune despre „Cireşarii”!

Din capul locului trebuie să spun că aceste cărţi nu au vârstă. Am să spun doar în treacăt că au fost printre cele mai citite cărţi (alături de „Toate pânzele sus!”) şi că au marele merit de a nu amesteca în poveste politicul şi propaganda (prima carte a fost scrisă în 1956 iar ultima în 1963 şi ştim cu toţii cam ce fel de „directive” se dădeau în acea perioadă).

Cărţile descriu aventurile pe care orice tânăr (cred) visează să le trăiască şi nu oricum ci în compania celor mai buni prieteni. Ce fel de aventuri? Păi cum ar fi explorarea unei peşteri, găsirea unui castel ascuns în munţi şi în negurii istoriei sau a unui „palat de cleştar” pe ţărmul mării? Iar dacă se mai adaugă şi puţin suspans, puţin pericol (în două cazuri „baiţii răi” sunt cât se poate de răi şi de periculoşi, iar povestea capătă aspecte de roman poliţist) şi puţin romantism (căci vorbim de tineri, nu?) precum şi diverse alte mici detalii (aici am aflat de exemplu pentru prima dată despre alfabetul Morse şi modul în care acesta este folosit în comunicaţii, dar şi cum poţi „bubui” o cutie de conserve folosind o baltă şi carbid) poveştile au absolut tot ce trebuie, urmărindu-i pe tineri în aventurile lor din măruntaiele şi de pe crestele munţilor până pe malul marii şi dintre zidurile pierdute ale unui castel medieval până în atmosfera aproape banală a unui orăşel.

Personajele sunt de asemenea excelent create. Fiecărui personaj îi corespunde un anumit tip în care cred că fiecare dintre noi se poate regăsi: Victor – logic şi cu reale calităţi de lider, Ionel – prins veşnic într-o dilemă (unul din cele mai complexe personaje, după părerea mea, şi singurul căruia îi sunt scoase în evidenţă şi însuşirile negative pe care trebuie să şi le depăşească), Lucia – pragmatică, Maria – visătoare, Ursu – sportiv, Dan – probabil singurul perfect normal (!?) şi Tic – ştrengarul. Dialogurile sunt savuroase, pline de umor dar şi de tâlc, arătând modul de gândire a personajelor. Mi-a placut în mod deosebit în „Castelul Fetei în Alb” (volumul meu preferat) porţiunea în care Tic merge din sat in sat încercând să dea de urma unui mesaj şi trebuie să vorbească cu diverşi oameni care sunt tentaţi să nu-l ia in serios sau sa-l privească cu suspiciune: ba un angajat al primăriei, ba o moaşă, ba un popă, ba o precupeaţă, ba un şofer de camion, ba un dascăl de ţară...

Oare ar mai fi posibilă o poveste asemănătoare cu cea a „Cireşarilor” într-o lume în care telefonul mobil face posibilă comunicarea instantanee, GPS te localizează oriunde pe glob cu o precizie de câţiva metri, GoogleEarth îţi arată o imagine destul de detaliată luată din satelit iar internetul îţi pune la dispoziţie aproape orice informaţie? Chiar dacă o asemenea poveste ar fi uşor diferită, eu cred că ea rămâne posibilă. Nu este necesar decât un strop de inspiraţie, care poate veni chiar din paginile acestor cărţi, îngălbenite de vreme dar fără vârstă, asemeni unui extemporal de matematică expus în vitrina unui liceu dintr-un orăşel de munte...

Orson Scott Card - Jocul lui Ender

„Utlanning” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi, cu care ne putem înţelege fără probleme şi cu care împărtăşim aceleaşi valori si viziuni iar diferenţele sunt minime, cum ar fi de exemplu cineva care locuieşte în alt oraş

„Framling” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi dar care aparţin altei lumi şi culturi. Nu avem probleme în a ne înţelege cu ei, dar valorile şi viziunile pot să difere. Într-un univers mai mult sau mai puţin îndepărtat, „framling” ar fi de exemplu un om care s-a născut şi a crescut pe Marte

„Ramen” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii, dar pe care le putem recunoaşte ca fiind inteligente şi cu care reuşim in cele din urmă să comunicăm iar coexistenţa este posibilă

„Varelse” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii dar sunt atât de straine faţă de noi încât comunicarea este imposibilă, deşi le-am putea recunoaşte ca fiind inteligente. Aceste fiinţe nu au absolut nimic în comun cu noi.

Aceasta este clasificarea fiinţelor pe care Orson Scott Card o face în universul lui fictional pe care l-am putea numi generic „Seria Ender”. Deşi clasificarea nu apare din prima carte – cea despre care am ales să scriu acum – am menţionat-o totuşi deoarece este definitorie pentru întreaga serie si pentru ideile asupra cărora cartea ne îndeamnă să ne aplecăm.

Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, omenirea (care încă nu a descoperit secretul călătoriilor la viteze apropiate de cea a luminii) se trezeşte atacată de o specie extraterestră încadrată în categoria „varelse”: comunicarea pare imposibilă cu o specie de insecte. Această scurtă confruntare a intrat in istorie dept „Prima Invazie”. La scurt timp însă a urmat „A Doua Invazie”, când „Gândacii” au revenit în forţă cu o flotă imensă iar lupta părea cel puţin inegală. În ultimele momente însă, un comandant militar strălucit foloseşte nişte manevre radicale şi întoarce soarta războiului. Omenirea însă nu se poate înşela: acesta nu este sfârşitul întâlnirilor cu Gândacii, şi toată lumea se pregăteşte pentru „A Treia Invazie”. Astfel, se construieşte o nouă Flotă şi se înfiinţează o Şcoală de Luptă menită să îl identifice şi pregătescă pe acel tânăr genial care va fi Conducătorul Flotei în lupta ce avea să vină. Aici începe şi povestea noastră...

Carte îl urmăreşte pe Andrew „Ender” Wiggin, un băiat genial creditat cu şansele cele mai mari să ajungă Comandantul pe care şi-l dorea omenirea. Ender (o deformaţie a numelui Andrew, cuvânt pe care pe care sora lui nu reuşea să îl pronunţe; din engleză s-ar traduce prin "Sfârşitorul", cel care pune capăt) ajunge la Şcoala de Luptă împreună cu alţi copii unde, fără ştirea lor, adulţii îi supun la diverse teste şi îi aduc în diverse situaţii limtă menite să îi formeze şi să le descopere calităţile de care Flota va avea atâta nevoie în câţiva ani. Cartea pune accentul pe modul de gândire a lui Ender, un copil obligat să gândească asemeni unui adult, un copil genial a cărui minte funcţionează altfel decât a oamenilor obişnuiţi (găsind soluţii chiar şi acolo unde unde pare că nu există vreo şansă), dar în cele din urmă un copil, cu limitele, emoţiile şi vulnerabilităţile unui copil, pentru care antrenamentele sunt nişte jocuri menite sa-l formeze. Pe scurt, autorul crează cu măiestrie un univers al copiilor forţaţi să devină adulţi, în care jocurile au un substrat mortal iar finalul este... evident imprevizibil!

Cartea îndeamnă la reflexie, abordând nişte teme genearale pentru care universul SF sunt doar un pretext pentru a le pune mai bine în evidenţă. Cât de bine îl înţelegem pe cel de lângă noi? Cât de greşit sau de corect putem judeca pe cineva luându-ne doar după înfăţişare? Ce consecinţe pot avea nişte decizii luate în prezenţa unor factori pe care nu îi înţelegem? Cât de periculoasă poate fi o minte dirijată cu pricepere, dacă nu ştie în ce condiţii operează, eliminându-se astfel posibilitatea de a lua decizii morale? Căci în universul lui Orson Scott Card, aşa cum copiii nu sunt chiar copii şi jocurile nu sunt chiar jocuri, nici A Treia Invazie nu e ceea ce pare a fi, misiunea Flotei este mai complicată şi poate că nici Gandacii nu sunt chiar „varelse”

Jenő Rejtő (P. Howart) – Fred-Jeg, Căpitanul

           Scrierile lui Jenő Rejtő, asemenea cărții de față, au fost incadrate în așa-numitul stil ”pulp”. Lăsând teoria la o parte, cartea are întradevăr o acțiune savuroasă, uneori neliniară, pe mai multe planuri și cu o intrigă destul de complexă. Și, bineînțeles, un umor specific genului: de cele mai multe ori sec, dar prezentat în așa fel încât chiar și un pretențios în ale umorului (există așa ceva?) nu poate să nu îl aprecieze. Cum am putea privi de exemplu un schimb de replici (care mie mi-a rămas in minte) ca acesta:

- ... Vrei să lucrezi?

- Nu.

- De ce?

- Nu pot fi convins.

- Din ce cauză?

- Anul trecut am furat la Neapole un veston cadrilat și de atunci am senzația că m-am născut să fiu domn. Am hotărât să nu mai lucrez.

- Înainte ai lucrat?

- Nu. Dar îmi lipsea motivul.

           Cel fără dorință de lucru este chiar unul din personajele principale ale cărții – Jimmy Gurălată – descris de autor în douaă cuvinte ca fiind ”un om de lume”, de fapt un pierde-vară profesionist, cu antecedente penale, care nu se dă în lături de la un câștig usor (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) dar totuși un om dintr-o bucată și cu un anume simț al dreptății (remarcați contradicțiile), după cum se va vedea în cele din urmă. Pornind de la o încăierare într-un bar, Jimmy Gurălată ajunge pe un vapor de lux unde cunoaște un principe care călătorește incognito și schimba locul cu acesta (la dorința principelui, să nu mă înțelegeți greșit), principele aproape că se pierde în lumea interlopă, iar în decorul acestei povești evoluază și un misterios individ numit sau poreclit Fred-Jeg, căruia toți îi spun ”căpitanul” fără să știe exact de ce... Cred că dacă cineva ar încerca să ecranizeze această poveste, cel mai nimerit ar fi Quentin Tarantino!

           Jenő Rejtő a publicat mai multe cărți sub presudonimul P. Howart pentru a-și ascunde originile evreiești care ar fi fost o problemă în Ungaria fascistă (a trăit in perioada 1905 -1943 și a murit undeva pe frontul de est, in Uniunea Sovietică). Interzis până in 1960, odată reluată publicarea, scrierile lui lui s-au bucurat de un real succes. Nu am știință să se fi publicat la noi și alte cărți ale lui, dar, pornind de la această carte, sunt sigur că și celelalte le-aș citi cu aceeași plăcere.

Alexandre Dumas - Cei Trei Muschetari

Când m-am hotărât să scriu acest blog despre cărți nu credeam că o să scriu si despre muschetarii lui Dumas. Am citit cartea cu mult timp în urmă și mi se părea prea îndepărtată, prea cunoscută și cumva prea banală: cine nu a auzit de ea? Au venit însă sărbătorile de iarnă iar posturile de televiziune de la noi s-au întrecut în a difuza diverse ecranizări ale celebrei povești, ocazie cu care am constatat doua lucruri: unu - ecranizarile sunt destul de departe de cartea care le-a stat la bază și - doi – foarte puțină lume a citit cartea, majoritatea au vazut diversele ecranizări și au rămas cu percepțiile imprimate de acestea. În aceasta situație, am pus din nou mâna pe carte și am redescoperit-o cu o placere deosebită, ceea ce vă recomand cu caldură să faceți!

Văzută prin mintea mea de acum și nu prin cea de copil (eram prin clasa a V-a când am citit-o prima dată) cartea este deosebit de placută, ușoară și atractivă. Este o carte de aventuri care ”se citește de la sine”, te ține cu sufletul la gură și îți stârnește curiozitatea, având și o doză de exagerare (mi se pare aproape imposibil, de exemplu, ca o femeie ca Milady de Winter să nu-și recunoască amantul, indiferent cât ar fi de întuneric). Cartea urmărește povestea unui tânăr gascon – d'Artagnan – care călătorește la Paris undeva în jurul anului 1625 pentru a deveni muschetar. Aici se întâlnește cu Athos, Porthos și Aramis, muschetari cu acte în regulă, cu care leagă o trainică prietenie. Împreună trec prin diverse aventuri care le pun la încercare iscusința în mânuirea sabiei, dar și inteligența și nu în ultimul rând prietenia și încrederea reciprocă, acestea din urmă dovedindu-se de multe ori cele mai puternice arme. Cadrul istoric este real, evenimentele majore care se petrec în fundal putând fi ușor identificate (asediul orașului La Rochelle), ca si personajele istorice reale (regele Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu, ducele de Buckingham). Însuși personajul principal pare a fi unul real, Alexandre Dumas mărturisind ca la scrierea cărții s-a inspirat din două manuscrise aparent originale: ”Memoriile domnului d'Artagnan, locotenent căpitan în prima companie a muschetarilor regelui” care l-a inspirat, pentru ca mai apoi să regasească personajele în ”Memoriile domnului conte de La Fere”

Recitind cartea am redescoperit personajele și mi-am dat seama cât de mult a schimbat Hollywood-ul percepția asupra lor. Cardinalul Richelieu, de exemplu, prezentat ca principalul personaj negativ, a fost în realitate un mare om de stat, poate primul prim-ministru din istoria omenirii, care a consolidat Franța apărând-o de dușmanii interni și externi, suportând în același timp un monarh plictisit, o regină infidelă (și nefericită) și ciocnindu-se periodic cu niște muschetari care, de ce să nu recunoaștem, uneori pot fi catalogați ca fiind zurbagii. Pe de altă parte, personajul cu adevărat negativ și malefic al poveștii este Milady de Winter – o frumusețe mortală care își urmărește propriile planuri, manipulată însă cu o artă desăvârșită de același cardinal. Toate acestea nu fac decât să completeze o scenă pe care evoluază distinsul dar misteriosul Athos, șugubățul Porthos, tăcutul Aramis și tânărul, vulcanicul și de cele mai multe ori nechibzuitul d'Artagnan, gata oricând să scoată sabia din teacă dacă se simte insultat (ca să mă înțelegeți corect, pentru d'Artagnan asta putea însemna orice, de la o provocare pe față la o simplă privire)

Ce pot să spun mai mult? ”Cei trei muschetari” este cartea pe care fiecare adolescent ar trebui să o citească. Dacă totuși ați ”sărit-o din schemă” vă asigur ca și mult mai târziu poate fi citită cu aceeași plăcere

Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.