Ion Creangă - Moș Ion Roată și Unirea

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!

— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!

— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.

— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?

— Îl vedem, cucoane.

— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.

— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.

— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.

În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

Malala Yousafzai / Patricia McCormick - Eu sunt Malala

     Bănuiesc că dacă am începe să calculăm care sunt șansele ca o fetiță născută într-o familie musulmana tradițională să-și poată depăși condiția, rezultatul ar fi foarte redus. Mai sunt cazuri, dar tot redus ar rămâne. Iarăși, dacă ar fi să calculăm șansele de supraviețuire a cuiva împușcat de talibani de la câțiva metri, rezultatele ar fi aproape nule. Sau câte șanse ar fi ca o adolescentă să influențeze așa de mult lumea încât să merite Premiul Nobel pentru Pace? Dar dacă am presupune că toate acestea se întâmplă unei singure persoane? Matematica probabil că ar arăta ceva aproape de zero. Malala Yousafzai este, desigur, de altă părere...

     O poveste adevărată.

     Dacă nu știți deja cine este, probabil când îi veți vedea poza o veți recunoaște pe Malala de la televizor, din vreun ziar sau dintr-o știre de pe internet. Dacă totuși nu vă spune nimic, puteți lua și citi cartea de față, deoarece aceasta este o poveste adevărată, care merită cunoscută și din care putem învăța foarte multe.

     9 octombrie 2012. Pakistan. Doi indivizi opresc un autobuz care aducea copiii de la școală. Un individ intră în autobuz și întreabă: „Cine este Malala?” Speriați, copiii arată spre ea. Individul scoate un pistol și trage asupra ei 3 gloanțe, din care unul o lovește în cap. Pentru că ea, o fată, îndrăznise să meargă la școală; pentru că îndrăznise să își arate fața în public; pentru că îndrăznise să ceară dreptul la învățătură pentru fete și băieți deopotrivă; pentru că tatăl ei îndrăznise să îi sfideze pe talibani, îndemnându-și fiica să meargă la școală. Dar, așa cum spune Malala, când Dumnezeu hotărăște ca ceva să se întâmple, are grijă să aranjeze și scena și să pregătească și actorii. Așa se face că Malala, grav rănită, este dusă de urgență la spital. Aici, un chirurg militar o vede și o operează de urgență, luând decizii dificile, dar care îi salvează viața. Tot atunci se aflau în zonă întâmplători doi medici britanici cărora li se cere sprijinul și care aranjează să fie dusă de urgentă la un spital din Anglia unde este, pe scurt, salvată și ajutată sa se recupereze. Acum ochii întregii lumi sunt ațintiți pe Malala. Paradoxal, încercând sa-i închidă gura, atentatorii nu au reușit altceva decât sa-i facă vocea auzită de întreaga lume. BBC și CNN îi spun povestea. Lideri guvernamentali și diplomați o vizitează și îi trimit mesaje. Primește mesaje de la Selena Gomez, Beyonce, Madonna și Angelina Jolie. Se adresează Natiunilor Unite și este primită de Barack Obama.

     Pe lângă povestea în sine, din carte se desprind mai multe povești de viață care poartă cu ele propriile lecții. Avem povestea unui tată care deschide mintea cupilului său spre posibilități imaginabile și luptă în același timp cu tabuurile societății și cu amenințarea teroristă. Avem povestea unei mame prinsă între dragostea pentru soț și copii și frica zilei de mâine. Avem povestea puterii de a visa și de a lupta până la capăt pentru propriile vise.

     Poate că într-o zi omenirea își va găsi pacea. Așa, ca în melodia ”Imagine” a lui John Lennon. În acea zi războiul va fi doar o amintiră desprinsă din cărțile de istorie. Și tot în cărțile de istorie va scrie și despre oamenii care au lupat pentru pace. Acel capitol va cuprinde desigur și povestea Malalei Yousafzai.

Marian Godină - Flash-uri din Sens Opus

     O vorbă din popor spune că viața bate filmul. M-am gândit de multe ori la asta, mai ales când întâlneam câte o situație despre care trebuia să recunosc că dacă aș fi vazut-o într-un film, aș fi zis: ”băi, ce exagerat!”

     Exact asta ne povestește și Marian Godină în cartea lui: o serie de întâmplări adevărate, așa cum numai în viața reală se pot petrece. Au un ”ceva a lor” poveștile astea, care le dă o notă de veridicitate. La asta se adaugă, bineînțeles, talentul de povestitor al lui Marian Godină, despre care pot să spun că îl are. Din plin. Ca, de altfel, și simțul umorului. Probabil de aceea unii ajung să scrie cărți: pur și simplu știu să povestească.

     Ce mi mi s-a părut interesant la această carte a fost tocmai faptul că în unele din poveștile lui m-am regăsit. Poate mai mult, poate mai puțin sau uneori deloc, dar istorioarele nu sunt numai din viața de polițist, ci și din viață pur și simplu. Dar, cel mai important, cartea ne reamintește că dincolo de uniformă se află întotdeauna un om, cu calitătlile și defectele aferente și că polițistul nu este doar acel reprezentant al statului care ne pândește cu radarul și ne dă amendă: este și acel om care trebuie să ignore frigul și căldura într-o intersecție aglomerată, este și acel om care trebuie să înștiințeze că cineva drag a murit într-un accident de circulație și este și acel om care știe cât trebuie să supravegheze traficul în fața unei școli în fiecare dimineață după un mic școlărel cu un ghiozdan cât el de mare care așteaptă la aceeași oră încuviințarea polițistului ca să trecă strada, după care îl salută militărește.

     Mai multe nu spun, vă invit doar să savurați poveștile lui Marian Godină, căci sunt exact așa cum le-a descris chiar el: la unele veți râde, la altele vă veți întrista și - aș adăuga eu - poate unele vă vor impresiona

Elif Shafak - Cele Patruzeci de Legi ale Iubirii

     Bucuria şi frumuseţea stau în ochiul privitorului. Aşa se zice, şi aşa ne încredinţează şi doamna Elif Shafak în unul din multele rânduri ale acestei cărţi, despre care eu îndrăznesc să spun că este deosebită. Eu cel puţin am găsit-o deosebită şi, după cum am spus chiar din prima propoziţie...

     Cartea surprinde două planuri: primul este cel al Ellei, o femeie de 40 de ani din Statele Unite ale zilelor noastre, casnică, soţie şi mamă, fără grija zilei de mâine, care (mai mult din plictiseală aş zice eu) îşi găseşte un seviciu cu jumătate de normă la o editură şi primeşte o carte scrisă de un anume Aziz Z. Zahara, depre care trebuie să scrie o recenzie; al doilea plan este tocmai povestea scrisă de Aziz Z. Zahara (avem deci o poveste în poveste) care are loc în secolul al XIII-lea în Asia Mică şi surprinde întâlnirea dintre Shams din Tabriz şi Mawlana Djalal al-Din (sau Rumi, cum mai este el cunoscut şi cum se face referire la el în carte). Recunosc că până la cartea de faţă nu am auzit de cei doi, dar acum am făcut "săpături" şi am aflat că este vorba despre două personaje istorice reale, că Rumi este şi astăzi unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, învăţători şi mistici ai lumii islamice şi că Shams este considerat cel care l-a transformat pe Rumi dintr-un învăţător într-un poet și un mistic.

     Lăsând la o parte povestea Ellei (probabil pură ficţiune, deşi când am văzut o poză a autoarei m-a izbit faptul că oarecum aşa arăta Ella din imaginaţia mea), cartea ne face cel puţin o idee despre ceea ce înseamnă religia islamică (fireşte, un roman de ficţiune nu este un tratat de religie) dar ce m-a impresionat cel mai mult este spiritualitatea cărţii. Cumva, diferenţele care pot părea atât de evidente între oameni şi religii şi care pot duce la acţiuni extreme, se estompează până la dispariţia lor totală dacă îndrăznim să ne privim pe noi şi pe semenii noştri reduşi la cele mai elementare esenţe, cele care ne fac oameni. După cum se spune foarte frumos în carte (parafrazez) şi creştinii, şi musulmanii, şi evreii, şi budiștii manâncă, beau, iubesc şi visează. Iubirea, cea mai importantă dintre esenţe, este cea care îl conduce pe Shams, îl transformă pe Rumi, îi atinge pe toţi din jur şi în cele din urmă o schimbă şi pe Ella. Povestea în poveste, lumea văzută din perspectiva mai multor personaje extrem de diferite într ele, toate acestea ne îndeamnă la meditaţie şi la înţelegere, căci după ce l-ai înţeles pe semenul tău totul capătă o formă nouă. Iar pentru a înțelege lumea în ansamblu nu este suficient să cercetezi știința învățaților și înțelepților, trebuie să îi înțelegi și pe cei care altfel i-ai trece cu vederea: cerșetorii, bețivii și alții asemenea

     "O viaţă fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauţi, spirituală ori materială, divină ori pământeană, răsăriteană sau apuseană... Împărţirile duc doar la alte împărţiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur şi simplu. Iubirea e apa vieţii. Iar cel ce iubeşte e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubeşte apa". Aşa spune cea de-a patruzecea Lege formulată de Shams. Aşa am preluat-o şi eu din carte. Şi după ce veţi citi cartea, veţi înţelege de ce am ales şi eu să încep această scurtă descriere cu litera "B", la fel ca fiecare capitol al acestei cărţi.

Karl May - Comoara din Lacul de Argint

    Dacă ai citit măcar două-trei din cărţile lui Kar May, aproape că poţi spune că le-ai citit pe toate. Desigur, nu e chiar aşa, căci nu degeaba Karl May a rămas unul din cei mai citiţi scriitori de limbă germană chiar şi după atâta timp (1912). La noi cel puţin un rol important l-au avut şi ecranizările făcute după cărţile sale, ecranizări care au ajuns pe marele ecran înainte de 1989 şi care mi-au încântat copilăria şi aprins imaginaţia...

    Cartea de faţă se învârte cumva în jurul aceloraşi personaje, atât de dragi inimii lui Karl May: apaşul Winnetou, "vânătorii" (nu ştiu cum sa-i numesc altfel) Old Shutterhand şi Old Firehand, piei roşii, eternii "băieţi răi", câteva personaje secundare, întinsul preeriei americane şi în plus o comoară legendară la care toţi vor să ajungă. Aflăm iarăşi despre modul de gândire şi obiceiurile pieilor roşii, gustăm ou aventura şi întâlnim diverse personaje, unele care nu au nici o legătură cu preeria şi abea o descoperă, iar altele care, din potrivă, o au în sânge. Deşi tipurile personajelor sunt oarecum aceleaşi, parcă în cartea de faţă sunt cumva mai variate, mai deosebite (sau aşa mi s-a părut mie), de aceea am ales să scriu despre asta.

     Cum a reuşit Karl May să surprindă aşa de bine aceste imagini sau cât de exacte sunt ele sincer nu aş putea spune, deoarece scriitorul însuşi nu a văzut cu ochii lui locurile descrise de atâtea ori în cărţile sale decât foarte târziu, spre sfârşitul vieţii. Rămân însă scrierile lui, personajele atât de îndrăgite şi poveştile devenite clasice, pentru care îi putem ierta inclusiv faptul că majoritatea "baieţilor buni" sunt de origine germană... dar poate că putem învăţa şi din asta câte ceva.

Arthur C. Clarke - Rendez-vous cu Rama

     In anul 2130 reţeaua automată de radare (Safeguard) menite să detecteze orice ameninţare din spaţiu la adresa Pamântului detectează un asteroid până atunci necunoscut, a cărui traiectorie indică faptul că acesta vine din afara sistemului solar. Asteroidul primeşte numele de Rama şi poate că nu ar primi prea multă atenţie dacă nu s-ar observa că perioada lui de rotaţie (4 minute) este prea mare pentru un asemenea obiect. O sondă spaţială este trimisă să investigheze, iar pozele arată un cilindru perfect cu diametrul de 20 km şi lungime de 54 km: un obiect de provenienţă evident artificială. O navă cu echipaj uman este trimisă, astronauţii pătrund in interiorul navei extraterestre care încet-încet începe să se trezească la viaţă...

     Am mai vorbit despre Clarke, scrierile lui şi temele lui favorite, şi voi mai vorbi încă o dată şi încă o dată, deoarece nici această carte nu face exceptie. Meritul lui Clarke este însă acela că oricâte cărţi ar fi scris reuşeşte de fiecare dată să aducă ceva nou, inedit şi reuşeşte să surprindă. Aici, un grup de oameni (ca de obicei, inteligenţi şi bine instruiţi) explorează o lume extraterestră al cărui scop nu îl cunosc şi prin urmare nu au idee ce o să gasească şi la ce să se aştepte. Dacă unele lucruri îşi dezvălui încetul cu încetul scopurile (de exemplu un mal înalt care se dovedeşte a fi de fapt un dig împotriva apelor care s-ar revărsa în momentul în care nava accelerează) altele rămân complet necunoscute (misterioasele structuri asemănătoare blocurilor de locuinţe nu sunt neapart blocuri şi nici locuinţe) şi doar o hologramă găsită într-o clădire reprezentând ceea ce pare a fi o uniformă (sau, în orice caz, o haină) dă o oarecare idee despre cum ar putea să arate misterioşii constructori ai giganticei structuri.

     Pe scurt o carte de SF în cel mai pur mod posibil în care contactul dintre omenire şi o civilizaţie extraterestră decurge altfel decât ne-am imagina (dacă una din părţi este total pasivă se mai poate numi contact?) şi care reitereză una din speculaţiile celei mai dragi ale lui Clarke: oricât de avansaţi ne credem în acest moment, tehnologia dezvoltată de o civilizaţie care poate călători printre stele ne va părea ca fiind magie.

Philip K. Dick - Visează androizii oi electrice?

     Chiar aşa, visează androizii oi electrice? Fireşte, titlul nu poate să înşele, este vorba despre un roman de science-fiction. Philip K. Dick se foloseşte însă de acest pretext pentru a aborda subiecte cu o temă mai degrabă filosofică, explorând în special empatia de care este capabilă o fiinţă umană, empatie care, în final, pare a fi o trăsătură definitorie a fiinţei umane.

     Povestea se desfăşoară într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, aşa numit "post-apocaliptic": a avut loc un război atomic iar Pamântul a devenit un loc destul de neprimitor, majoritatea animalelor si plantelor fiind distruse de radiaţii, oameni puţini, oraşe părăsite, colonizarea altor planete, aparate de stimulare a senzaţiilor, o religie bazată pe empatie, o emisiune de televiziune difuzată nonstop pe care toată lumea o urmăreşte (prezentată, nu se ştie cum, de un comic şi cei din jurul lui denumiţi generic "Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi"), o omniprezentă pulbere radioactivă... Dată fiind dispariţia animalelor, a avea un animal viu (cu cât mai mare, cu atât mai bine) devine astfel o expresie a statutului social şi o expresie a empatiei pe care omul o poate simţi faţă de o altă fiinţă, iar de dragul poziţiei sociale cei care nu-şi permit un animal viu apelează la copii artificiale aproape perfecte, cum ar fi de exemplu vânătorul de recompense Rick Deckard care are o oaie electrică... Dar înainte de a vorbi despre personaje trebie sa vorbesc despre androizi: imitaţii aproape perfecte a unei fiinţe umane, creaţi pentru a ajuta oamenii din colonii. Cei mai complecşi dintre ei, respectiv seria Nexus 6 (vă suna cunoscut combinaţia Android-Nexus? nu ştiu dacă există vreo legătură, cartea a fost scrisă în 1968) sunt atât de asemănători cu fiinţele umane încât nu numai că nu pot fi deosebiţi cu uşurinţă dar au şi simţăminte asemănătoare, unii dintre ei dorindu-şi libertatea şi astfel încercând să evadeze şi să se "piardă" printre oameni.

     Unul din personajele principale este Rick Deckard, un vânător de recompense care îi urmăreşte şi îi "retrage" pe androizii fugari, cel mai mult având de furcă, evident, cu cei din seria Nexus-6, deoarece singura trăire pe care nimeni nu a reuşit încă să o încorporeze într-un android este tocmai empatia. Celălalt personaj important este John Isidore, un individ cu un coeficient de inteligenţă mult sub medie, care se împrieteneşte cu androizii fugari, bucuria de a-şi putea face prieteni fiind mult mai mare decât complicaţiile posibile pe care chiar şi el le intuieşte că pot rezulta dintr-o asemenea relaţie. Cele două moduri total diferite de a vedea lucrurile (pentru Deckard androizii fugari sunt mai degrabă nişte obiecte defecte iar pentru Isidore sunt singurii prieteni pe care i-a avut vreodată) nu fac decât să arate complexitatea fiinţei umane şi cât de greu este să judeci pe cineva dacă priveşti numai din punctul tău de vedere.

     Pe scurt, o carte de science-fiction reuşită, chiar dacă puţin ciudată, dar cu accente filosofice şi care merită citită.

James Clavell - Shogun

     "Shogun" face parte din aşa-numita "saga asiatică" a lui James Clavell, despre care am mai vorbit într-o postare anterioară ("Tai-Pan"). "Shogun" este probabil cea mai celebră atât la noi cât şi in cultura occidentală în general: nu cred că este cineva care să nu fi auzit măcar de carte, chiar dacă nu a citit-o sau nici măcar nu are habar despre ce este vorba. Sper ca mica mea prezentare sa fie, ca de obicei, o invitaţie la lectură.

     Acţiunea se petrece în Japonia medievala, în aceeaşi perioadă atât de îndragită de scriitori, sursă a atâtor poveşti şi legende şi moment hotărâtor în istoria acestei ţări: anul 1600. În acest an, corabia olandeză "Erasmus" avându-l pilot pe englezul John Blackthorne încearcă să se apropie de o Japonie asupra căreia Portugalia şi Biserica Catolică încearcă fără succes să-şi extindă stăpânirea. Prinsă de furtună, "Erasmus" naufragiază pe coastele Japoniei iar echipajul ajunge la ţărm, intr-o mică aşezare japoneză. Blackthorne este considerat de japonezi ca fiind conducătorul şi este tratat ca atare, separat de ceilalţi, dar se trezeşte rapid prins într-un vârtej de evenimente şi intrigi, amplificat de necunoaşterea limbii si diferenţele dintre cele două culturi. Cu mare gerutate, mult efort dar şi cu tact şi păstrând o minte deschisă, Blackthorne începe să înţeleagă modul de gândire al japonezilor, să comunice cu ei, să ajungă până la cei mai de sus lideri ai sistemului de castă al samurailor şi în cele din urmă să le câştige încrederea şi respectul. Pe lângă povestea generală apar însă şi alte aspecte secundare sau episodice, care o fac cu atât mai interesantă: o poveste de dragoste, o neînţelegere provenită din diferenţele culturale, o încercare de asasinat din partea luptătorilor ninja.

     Cartea este considerată drept una din cele mai reuşite descrieri pe înţelesul tuturor a culturii Japoneze iar cele 15 milioane de exemplare vândute vorbesc de la sine despre succesul ei. Tema principala, atât de dragă lui Clavell, este impactul dintre culturi, fascinaţia faţă de cultura şi civilizaţia asiatică şi modul în care aceasta poate fi percepută de către un occidental. Deşi majoritaea personajelor sunt personaje istorice reale iar evenimentele descrise sunt de asemenea evenimente istorice reale, Clavell a ales să prezinte personajele sub alte nume decât cele istorice. Corespondenţele sunt însă clare iar cartea însuşi oferă o scurtă listă a acestora. Pe scurt deci, aproximativ 1500 de pagini de lectură de calitate pentru oricine caută aşa ceva.

Frank Herbert - Dune

     Am zis la un moment dat că nu o să scriu despre "Dunele" lui Frank Herbert: sunt cunoscute şi au curs deja râuri de cerneala sau, dacă vreţi, trilione de bytes (chiar mai mult dacă includem filmele şi jocurile pe această temă). Totuşi, zilele trecute am văzut, spre bucurie mea, seria reeditată recent, şi pentru că este una din cărţile mele preferate m-am gândit că trebuie să scriu câte ceva, poate minima mea recomandare va inspira pe cineva să pună mâna să o citească. Sigur nu o să-i pară rău. Deşi este o carte care aparţine lejer genului "science-fiction", cunosc o mulţime de oameni care au apreciat-o ca o carte deosebită, deşi ei înşişi nu sunt neapărat fani ai genului.

     Într-un viitor foarte îndepărtat omenirea a cucerit universul iar Terra este mai degrabă o amintire. Societatea s-a transformat în ceva care aminteşte mai degrabă de feudalism, cu titluri de nobleţe, planete deţinute ca şi fiefuri şi deasupra tuturor un împărat care şi-a obţinut poziţia prin forţă. Vechile calculatoare care imitau mintea umana au fost interzise în urma unui jihad care a proclamat simplu: "să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului", iar consecinţa acestui fapt a fost că astfel mintea umană a început să se dezvolte, rezultând şcoli specializate în acest sens. Şi in tot acest univers, există o planetă cu totul specială: Arrakis pe numele oficial, Dune în vobirea comună. O planetă-deşert unde apa este atât de rară încât până şi risipirea unei lacrimi este un lucru greu de conceput. Unicitatea planetei este dată însă de faptul că numai aici se găseşte Mirodenia - o substanţă care prelungeşte viaţa, dă imunitate la multe otrăvuri şi chiar permite individului cu calităţile potrivite să intrevadă viitorul, dar, fireşte are şi un revers: crează dependenţa. Având aceste elemente extreme concentrate într-un loc, se crează premizele unei poveşti de excepţie, mai ales dacă există un scriitor ca Herbert care să o povestească.

    Cartea nu este însă numai o poveste de acţiune. Elementele care se împletesc în ea sunt extrem de complexe, şi asta dă în cele din urmă valoare cărţii. Autorul abordează o multitudine de teme: ecologie, program genetic, razboi deschis, religie, cod moral, etică, spionaj, încredere, utilizarea forţei (de la nivel de individ până la scară planetară şi chiar mai departe) şi nu în ultimul rând o cunoştere detaliată şi intimă a fiinţelor umane astfel încât tresărirea unui muşchi sau o inflexiune infimă din voce poate trăda o intenţie sau dezvălui o slăbiciune.

     Nu am zis nimic despre acţiunea în sine. Nici nu ştiu dacă are rost, nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri iar ramificaţiile ei sunt mult prea complexe. Foarte pe scurt insă am să spun că este povestea lui Paul Atreides, descendent dintr-o Casă Mare, care soseşte pe Dune în momentul în care tatăl său primeşte această planetă cu titlul de fief. Fără să ştie că el însuşi este produsul unui program genetic elaborat, că o religie creată cu grijă este pregătită să-l primească ca pe un mântuitor şi prins în lupta pentru putere în care este angrenată Casa tatălui său, Paul Atreides (un adolescent la începutul cărţii) se vede nevoit să se maturizeze înainte de vreme, să lupte pe viaţă şi pe moarte şi să descopere în final că nu este decât prizonierul unui viitor pe care l-a întrevăzut dar pe care nu il poate modela.

     Am să mai spun doar că "Dune" este de fapt o serie de 6 cărţi şi că toate merită citite (aici m-am referit doar la prima). Fiecare carte aduce ceva nou şi deosebit, insistând în special pe modul în care un eveniment aparent minor are reverberatii nebănuite peste milenii. De ce ar rămâne intiparită în memoria cuiva o cadere de nisip pe vârful unei faleze?

H.G. Wells - Războiul Lumilor

     Oare ce face o carte de science-fiction să fie o carte bună? După mine, o asemenea carte trebuie să vină cu idei noi, deosebite, ceva care să ne aprindă efectiv imaginaţia. Nu ştiam la ce să mă aştept când am luat în mână cartea lui Wells publicată în 1898 şi trebuie să recunosc că îmi era puţin teama că, în ciuda renumelui, o să dau peste o poveste pe care acum, mai bine de 100 de ani mai târziu, o să o văd ca fiind... în fine, cumva. Surpriza a fost însă de proporţii: cartea este demnă de marile lucrări are ale genului, alături de scrierile lui Verne, Herbert, Clarke şi Asimov iar titlul atribuit lui Wells de "părinte al genului SF" (unul din ei, cel puţin) nu este deloc exagerat. Nu, nu este deloc depăşită şi este expresia clară a puterii imagineţiei unui scriitor de SF de primă mână

      Cartea vorbeşte despre un eveniment absolut neverosimil, care dacă s-ar petrece ar schimba definitiv istoria Pământului: invazia unei civilizaţii extraterestre, mult superioare tehnologic şi complet dezinteresată de o comunicare sau o convieţuire paşnică cu specia umana. În cazul acesta, invadatorii vin de pe Marte - probabil unul din puţinele lucruri din carte despre care ştim acum că nu ar fi posibil. Cum îşi imaginează însă un scriitor din secolul XIX, obişnuit cu motorul cu aburi pentru a propulsa maşinăriile şi tunul ca armă supremă, tehnologia extraterestră? În cel mai spectaculos mod posibil: materiale necunoscute extrem de rezistente (despre care autorul speculează ca ar putea fi nou-descoperitul aluminiu), arme chimice de distrugere în masă (40 de ani mai târziu s-au folosit in Al II-lea Război Mondial), arme energetice (încă nu avem arme LASER cu adevărat funcţionale), maşinării acţionate de un fel de "muschi metalici" care se contractă pentru a produce mişcare şi chiar o maşină zburătoare care funcţionează pe principii necunoscute... Aş spune chiar că multe povestiri SF "moderne" pălesc lejer pe lângă viziunile lui Wells!

     Valoarea cărţii creşte considerabil prin faptul că Wells nu se rezumă la a descrie un conflict militar cu tehnologie exotică. Cartea este scrisă la persoana a I-a, din perspectiva unui martor al acestor evenimente extraordinare. Povestea este presărată astfel de trăirile umane care ies la suprafaţă în asemenea situaţii limtă (speranţă, deznădejde, egoism, altruism) dar şi de dramele indivduale sau colective, proprii sau împărtăşite, drame pe care din păcate umanitatea le va cunoaşte mai târziu la modul dur şi în viaţa reală, dureros de asemănător cu descrieile cărţii, sub forma a două războie mondiale. Mai mult, Wells se foloseşte de pretextul oferit de carte pentru a face diverse referinţe (critice) la istoria şi acţiunile omenirii (modul în care am tratat la rândul nostru nişte fiinţe pe care le-am considerat inferioare) sau ridică nişte probleme de ecologie (introducerea unor plante străine într-un mediu în care se înmultesc necontrolat, ameninţând flora indigenă). Despre modul în care vede Wells finalul acestui război al lumilor... am să spun doar că este pe măsura cărţii, si că a reuşit să mă surprindă, chiar dacă am citit "Jocul lui Ender" şi am văzut "Ziua Independenţei"

Doru Davidovici - Aripi de Argint

     Cand spunem "Forţele Aeriene Române" spunem aproape automat MiG-21. În zilele noastre mai daugăm şi un "LanceR" la urmă, iar mai nou zicem şi F-16. Înainte însă de a fi LanceR, MiG-21 a zburat multi ani pe cerurile României, iar unul din piloţi, Doru Davidovici pe numele lui, a şi scris depre asta...

     Din capul locului o să spun că această carte a fost scrisă de un pilot cu suflet de poet, un om cu capul în nori şi la propriu şi la figurat, pentru care viaţa este intervalul dintre două  staţionări efemere pe pământ şi nu aşa cum şi-ar închipui majoritatea, intervalul dintre două zboruri. Astfel, un lucru care ar părea extrem de tehnic şi de complicat - zborul pe un avion de vânătoare supersonic - ajunge să nu mai pară deloc aşa: nu am întâlnit nimic din detallile pe care le-ar da un Tom Clancey de exemplu, iar dacă ne lipsesc unele cunoştinte despre MiG-21 şi avioanele militare în general, unele descrieri devin chiar greu de imaginat. De unde să ştim, de exemplu, ce e ala un "tub Pitot" şi cum se vede el de la bordul MiG-ului 21? După cum am spus însă, Doru Davidovici nu-şi bate capul să explice asemenea lucruri ci mai degrabă încearcă să transmită modul în care percepe el viaţa de pilot de vânătoare: cum se vede marea pe furtună; cum arată lumea văzută de la 12000m altitudine; ce-ti trece prin cap cand îţi dai seama că depăşeşti 2000km/h; un survol de noapte al staţiunilor de pe litoral; o interceptare la 100m altitudine deasupra Dobrogei; un coleg care are un accident în urma căruia nu mai poate zbura; un altul care scapa miraculos după ce i se opreşte motorul în zbor; o luptă aeriană simulată (da, se fac şi la noi, nu numai în TopGun); o tragere cu muniţie reala; un OZN care trece pe deasupra bazei aeriene (da-da!). Prin contrast, experienţele "pământene"  sunt mai degrabă plictisitoare, banale şi neinteresante. Tot ce contează cu adevărat se concentrează în vulturul mic, de argint, prins pe buzunarul din stânga al vestonului...

    Mai ales în această perioadă în care Armata Română în general (şi Aviaţia Militară în special)  se confruntă cu probleme foarte mari (mă străduiesc să nu deviez de la subiect, dar cei mai mari duşmani al Armatei Române în ultimii ani sunt proprii conducători) cartea (deşi a fost scrisă în anii '80) ne reaminteşte că aceşti oameni deosebiţi sunt tot acolo, antrenându-se cum pot şi cu tehnica pe care o au, gata oricând să sara la bordul MiG-ului în clipa în care sună alarma şi să înfrunte orice ar fi acolo sus.

     Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară pe 20 aprilie 1989, când MiG-ul 21 dublă comandă pe care îl pilota împreună cu elevul său s-a prăbuşit din motive necunoscute. Programul de modernizare MiG-21 LanceR a fost numit "DD" (Doru Davidovici) în memoria lui.

Michael Crichton - Eaters of the Dead (Al 13-lea Razboinic)

    Nu ştiu cât de cunoscută este această carte a lui Michael Crichton scrisă în 1976 şi sunt de acord că dacă nu ar fi fost ecranizată probabil că nu aş fi ajuns niciodată să o caut. Ştiu însă că nu a fost tradusă in limba română, motiv pentru care am lăsat-o cu titlul original (adaugand versiunea sub care a fost ecranizată), deoarece nu i-am putut găsi o traducere literară reuşită; las asta pe sema celui care se va "înhăma" la o traducere completă.

     Michael Crichton a recunoscut că a scris această carte după o dispută aprinsă cu un bun prieten, Crichton vrând astfel să demonstreze că o poveste nu este nici bună nici proastă în sine ci devine astfel în funcţie de modul în care este spusă. Cum disputa a pornit de la celebrul poem "Beowulf", inspiraţia l-a purtat astfel pe Crichton spre a scrie o poveste cu vikingi...

    Cartea porneşte de la un personaj istoric real: Ahmad ibn-Fadlan, ibn-al-Abbas, ibn-Rasid, ibn-Hammad, trimis in anul 921 de catre Califul din Bagdad ambasador la regele bulgarilor de pe Volga (a nu se confunda cu bulgarii de la sud de Dunăre pe care îi ştim noi). Ahmad ibn-Fadlan nu ajunge până la regele Bulgarilor, dar pe drum se întâlneşte cu vikingii, realizându-se astfel probabil primul contact dintre cele două civilizaţii (în orice caz, primul contact documentat). Întors la Bagdad după o călătorie de 3 ani, Ahmad ibn-Fadlan face un raport oficial către calif în care vorbeşte despre oamenii şi locurile văzute, raport a cărui manuscris s-a păstrat mai mult sau mai puţin complet până în zilele noastre. Michael Crichton preia manuscrisul lui Ahmad ibn-Fadlan şi mai adaugă de la el câteva capitole, prelungind aventura arabului în compania vikingilor.

     Aventura este astfel văzută prin ochii lui Ahmad ibn-Fadlan şi este scrisă la persoana I, în stilul manuscrisului, conferindu-i astfel un aer de autenticitate. Fiind ambasador şi prin urmare un om nu numai cult dar şi foarte inteligent, Ahmad ibn-Fadlan îşi relatează povestea mai putin literar şi metaforic cât mai degrabă obiectiv, atent la detalii, încercând să surprindă cât mai exact ceea ce vede: oamenii, modul lor de gândire, religia, superstiţiile, obiceiurile şi - de ce nu - umorul specific, toate astea pe fondul unei aventuri în stilul legendelor nordice: Un grup de luptători vikingi primesc o solie care îi recheamă repede acasă pentru a înfrunta ceea ce par a fi nişte "demoni ai negurilor" sau "wendoli", iar o bătrână ce avea darul clarviziunii spune că pentru a reuşi, expediţia trebuie să fie formată din 13 luptători din care unul nu poate fi nordic. Fiind singurul "ne-nordic" din tabără, Ahmad ibn-Fadlan se trezeşte nevoit să-i însoţească pe cei 12 luptători în ţara lor de ceţuri unde ambasadorul paşnic îşi va descoperi latura de războinic iar Michael Crichton va încerca să ofere o explicaţie asupra felurilor în care se nasc legendele, căci aşa cum spune un proverb arab, "Răul este un lucru străvechi"

Eiji Yoshikawa - Musashi

    Ei bine da, o altă poveste cu samurai. Perioada? Aceeaşi: imediat după bătălia de la Sekigahara, adică anul 1600 şi imediat după. Eroul principal? Tot un personaj real, doar că de data asta nu este vreun lider sau mare general, ci un adevărat personaj de legendă: maestrul spadasin Musashi Miyamoto

   Povestea îl urmăreşte deci pe Musashi din momentul în care era un tânăr debusolat, înclinat mai degrabă spre fărădelegi, şi urmăreşte formarea lui pentru a deveni în final maestrul spadasin care a inventat un nou stil de luptă cu sabia şi a cărui poveste a învins timpul. Transformarea lui Musashi este descrisă cu măiestrie, autorul arătând că nu poate exista echilibru fizic atâta timp cât echilibrul interior nu este perfect. Musashi învaţă relativ repede să mânuiască sabia, dar tehnica lui este desăvârşită de-a lungul timpului, pe măsură ce dobândeşte înţelegerea prfundă a lucrurilor şi a oamenilor din jur. Înţelepciunea poate fi dobândită din orice: pictarea unei veveriţe care manâncă o alună, un toboşar care bate o tobă (cu amândouă mâinile), sau chiar din cultivarea câmpului, căci şi acest lucru presupune înţelegerea naturii a cărei elemente pot distruge într-o zi truda unui an întreg. Toate acestea dau în final o imagine de ansamblu, o artă a războiului purtată la un asemenea nivel încât cel care o înţelege poate face în final aproape orice.

    Povestea este presărată de diverse întâmplari şi poveşti sau personaje care au influenţat viaţa lui Musashi. Unii l-au căutat în toată lumea ca să-l ucidă în numele unor răzbunări personale, alţii l-au salvat când era pe marginea prăpastiei şi l-au readus printre oameni iar cineva l-a iubit atât de mult încât l-a aşteptat 1000 de zile la un capăt de pod, sperând că într-o zi o să apară. Cum destinul samuraiului este însă lupta, Musashi trebuie să-şi infrunte în final toţi adversarii şi sa-i învingă în acel mod nebănuit desăvârşit de arta războiului, în care o bucată de lemn cioplită poate fi mai mortală decât cea mai bună katana

Constantin Chiriţă - Cireşarii

Cu ceva timp în urmă cineva m-a întrebat ce carte aş recomanda unui adolescent. Gândul mi-a fugit imediat la seria imaginată de Constantin Chiriţă, serie pe care am citit-o pe nerăsuflate când aveam şi eu acea vârstă. Făcând recomandarea respectivă, m-am întrebat cum aş privi eu aceste cărţi acum, după atâţia ani... Aşa că am dat fuga la bibleoteca, am luat primul volum si... iată că vorbesc încă o dată cu pasiune despre „Cireşarii”!

Din capul locului trebuie să spun că aceste cărţi nu au vârstă. Am să spun doar în treacăt că au fost printre cele mai citite cărţi (alături de „Toate pânzele sus!”) şi că au marele merit de a nu amesteca în poveste politicul şi propaganda (prima carte a fost scrisă în 1956 iar ultima în 1963 şi ştim cu toţii cam ce fel de „directive” se dădeau în acea perioadă).

Cărţile descriu aventurile pe care orice tânăr (cred) visează să le trăiască şi nu oricum ci în compania celor mai buni prieteni. Ce fel de aventuri? Păi cum ar fi explorarea unei peşteri, găsirea unui castel ascuns în munţi şi în negurii istoriei sau a unui „palat de cleştar” pe ţărmul mării? Iar dacă se mai adaugă şi puţin suspans, puţin pericol (în două cazuri „baiţii răi” sunt cât se poate de răi şi de periculoşi, iar povestea capătă aspecte de roman poliţist) şi puţin romantism (căci vorbim de tineri, nu?) precum şi diverse alte mici detalii (aici am aflat de exemplu pentru prima dată despre alfabetul Morse şi modul în care acesta este folosit în comunicaţii, dar şi cum poţi „bubui” o cutie de conserve folosind o baltă şi carbid) poveştile au absolut tot ce trebuie, urmărindu-i pe tineri în aventurile lor din măruntaiele şi de pe crestele munţilor până pe malul marii şi dintre zidurile pierdute ale unui castel medieval până în atmosfera aproape banală a unui orăşel.

Personajele sunt de asemenea excelent create. Fiecărui personaj îi corespunde un anumit tip în care cred că fiecare dintre noi se poate regăsi: Victor – logic şi cu reale calităţi de lider, Ionel – prins veşnic într-o dilemă (unul din cele mai complexe personaje, după părerea mea, şi singurul căruia îi sunt scoase în evidenţă şi însuşirile negative pe care trebuie să şi le depăşească), Lucia – pragmatică, Maria – visătoare, Ursu – sportiv, Dan – probabil singurul perfect normal (!?) şi Tic – ştrengarul. Dialogurile sunt savuroase, pline de umor dar şi de tâlc, arătând modul de gândire a personajelor. Mi-a placut în mod deosebit în „Castelul Fetei în Alb” (volumul meu preferat) porţiunea în care Tic merge din sat in sat încercând să dea de urma unui mesaj şi trebuie să vorbească cu diverşi oameni care sunt tentaţi să nu-l ia in serios sau sa-l privească cu suspiciune: ba un angajat al primăriei, ba o moaşă, ba un popă, ba o precupeaţă, ba un şofer de camion, ba un dascăl de ţară...

Oare ar mai fi posibilă o poveste asemănătoare cu cea a „Cireşarilor” într-o lume în care telefonul mobil face posibilă comunicarea instantanee, GPS te localizează oriunde pe glob cu o precizie de câţiva metri, GoogleEarth îţi arată o imagine destul de detaliată luată din satelit iar internetul îţi pune la dispoziţie aproape orice informaţie? Chiar dacă o asemenea poveste ar fi uşor diferită, eu cred că ea rămâne posibilă. Nu este necesar decât un strop de inspiraţie, care poate veni chiar din paginile acestor cărţi, îngălbenite de vreme dar fără vârstă, asemeni unui extemporal de matematică expus în vitrina unui liceu dintr-un orăşel de munte...

Orson Scott Card - Jocul lui Ender

„Utlanning” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi, cu care ne putem înţelege fără probleme şi cu care împărtăşim aceleaşi valori si viziuni iar diferenţele sunt minime, cum ar fi de exemplu cineva care locuieşte în alt oraş

„Framling” numim fiinţele din aceeaşi specie cu noi dar care aparţin altei lumi şi culturi. Nu avem probleme în a ne înţelege cu ei, dar valorile şi viziunile pot să difere. Într-un univers mai mult sau mai puţin îndepărtat, „framling” ar fi de exemplu un om care s-a născut şi a crescut pe Marte

„Ramen” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii, dar pe care le putem recunoaşte ca fiind inteligente şi cu care reuşim in cele din urmă să comunicăm iar coexistenţa este posibilă

„Varelse” sunt fiinţe care aparţin unei alte specii dar sunt atât de straine faţă de noi încât comunicarea este imposibilă, deşi le-am putea recunoaşte ca fiind inteligente. Aceste fiinţe nu au absolut nimic în comun cu noi.

Aceasta este clasificarea fiinţelor pe care Orson Scott Card o face în universul lui fictional pe care l-am putea numi generic „Seria Ender”. Deşi clasificarea nu apare din prima carte – cea despre care am ales să scriu acum – am menţionat-o totuşi deoarece este definitorie pentru întreaga serie si pentru ideile asupra cărora cartea ne îndeamnă să ne aplecăm.

Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, omenirea (care încă nu a descoperit secretul călătoriilor la viteze apropiate de cea a luminii) se trezeşte atacată de o specie extraterestră încadrată în categoria „varelse”: comunicarea pare imposibilă cu o specie de insecte. Această scurtă confruntare a intrat in istorie dept „Prima Invazie”. La scurt timp însă a urmat „A Doua Invazie”, când „Gândacii” au revenit în forţă cu o flotă imensă iar lupta părea cel puţin inegală. În ultimele momente însă, un comandant militar strălucit foloseşte nişte manevre radicale şi întoarce soarta războiului. Omenirea însă nu se poate înşela: acesta nu este sfârşitul întâlnirilor cu Gândacii, şi toată lumea se pregăteşte pentru „A Treia Invazie”. Astfel, se construieşte o nouă Flotă şi se înfiinţează o Şcoală de Luptă menită să îl identifice şi pregătescă pe acel tânăr genial care va fi Conducătorul Flotei în lupta ce avea să vină. Aici începe şi povestea noastră...

Carte îl urmăreşte pe Andrew „Ender” Wiggin, un băiat genial creditat cu şansele cele mai mari să ajungă Comandantul pe care şi-l dorea omenirea. Ender (o deformaţie a numelui Andrew, cuvânt pe care pe care sora lui nu reuşea să îl pronunţe; din engleză s-ar traduce prin "Sfârşitorul", cel care pune capăt) ajunge la Şcoala de Luptă împreună cu alţi copii unde, fără ştirea lor, adulţii îi supun la diverse teste şi îi aduc în diverse situaţii limtă menite să îi formeze şi să le descopere calităţile de care Flota va avea atâta nevoie în câţiva ani. Cartea pune accentul pe modul de gândire a lui Ender, un copil obligat să gândească asemeni unui adult, un copil genial a cărui minte funcţionează altfel decât a oamenilor obişnuiţi (găsind soluţii chiar şi acolo unde unde pare că nu există vreo şansă), dar în cele din urmă un copil, cu limitele, emoţiile şi vulnerabilităţile unui copil, pentru care antrenamentele sunt nişte jocuri menite sa-l formeze. Pe scurt, autorul crează cu măiestrie un univers al copiilor forţaţi să devină adulţi, în care jocurile au un substrat mortal iar finalul este... evident imprevizibil!

Cartea îndeamnă la reflexie, abordând nişte teme genearale pentru care universul SF sunt doar un pretext pentru a le pune mai bine în evidenţă. Cât de bine îl înţelegem pe cel de lângă noi? Cât de greşit sau de corect putem judeca pe cineva luându-ne doar după înfăţişare? Ce consecinţe pot avea nişte decizii luate în prezenţa unor factori pe care nu îi înţelegem? Cât de periculoasă poate fi o minte dirijată cu pricepere, dacă nu ştie în ce condiţii operează, eliminându-se astfel posibilitatea de a lua decizii morale? Căci în universul lui Orson Scott Card, aşa cum copiii nu sunt chiar copii şi jocurile nu sunt chiar jocuri, nici A Treia Invazie nu e ceea ce pare a fi, misiunea Flotei este mai complicată şi poate că nici Gandacii nu sunt chiar „varelse”

Jenő Rejtő (P. Howart) – Fred-Jeg, Căpitanul

           Scrierile lui Jenő Rejtő, asemenea cărții de față, au fost incadrate în așa-numitul stil ”pulp”. Lăsând teoria la o parte, cartea are întradevăr o acțiune savuroasă, uneori neliniară, pe mai multe planuri și cu o intrigă destul de complexă. Și, bineînțeles, un umor specific genului: de cele mai multe ori sec, dar prezentat în așa fel încât chiar și un pretențios în ale umorului (există așa ceva?) nu poate să nu îl aprecieze. Cum am putea privi de exemplu un schimb de replici (care mie mi-a rămas in minte) ca acesta:

- ... Vrei să lucrezi?

- Nu.

- De ce?

- Nu pot fi convins.

- Din ce cauză?

- Anul trecut am furat la Neapole un veston cadrilat și de atunci am senzația că m-am născut să fiu domn. Am hotărât să nu mai lucrez.

- Înainte ai lucrat?

- Nu. Dar îmi lipsea motivul.

           Cel fără dorință de lucru este chiar unul din personajele principale ale cărții – Jimmy Gurălată – descris de autor în douaă cuvinte ca fiind ”un om de lume”, de fapt un pierde-vară profesionist, cu antecedente penale, care nu se dă în lături de la un câștig usor (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) dar totuși un om dintr-o bucată și cu un anume simț al dreptății (remarcați contradicțiile), după cum se va vedea în cele din urmă. Pornind de la o încăierare într-un bar, Jimmy Gurălată ajunge pe un vapor de lux unde cunoaște un principe care călătorește incognito și schimba locul cu acesta (la dorința principelui, să nu mă înțelegeți greșit), principele aproape că se pierde în lumea interlopă, iar în decorul acestei povești evoluază și un misterios individ numit sau poreclit Fred-Jeg, căruia toți îi spun ”căpitanul” fără să știe exact de ce... Cred că dacă cineva ar încerca să ecranizeze această poveste, cel mai nimerit ar fi Quentin Tarantino!

           Jenő Rejtő a publicat mai multe cărți sub presudonimul P. Howart pentru a-și ascunde originile evreiești care ar fi fost o problemă în Ungaria fascistă (a trăit in perioada 1905 -1943 și a murit undeva pe frontul de est, in Uniunea Sovietică). Interzis până in 1960, odată reluată publicarea, scrierile lui lui s-au bucurat de un real succes. Nu am știință să se fi publicat la noi și alte cărți ale lui, dar, pornind de la această carte, sunt sigur că și celelalte le-aș citi cu aceeași plăcere.

Alexandre Dumas - Cei Trei Muschetari

Când m-am hotărât să scriu acest blog despre cărți nu credeam că o să scriu si despre muschetarii lui Dumas. Am citit cartea cu mult timp în urmă și mi se părea prea îndepărtată, prea cunoscută și cumva prea banală: cine nu a auzit de ea? Au venit însă sărbătorile de iarnă iar posturile de televiziune de la noi s-au întrecut în a difuza diverse ecranizări ale celebrei povești, ocazie cu care am constatat doua lucruri: unu - ecranizarile sunt destul de departe de cartea care le-a stat la bază și - doi – foarte puțină lume a citit cartea, majoritatea au vazut diversele ecranizări și au rămas cu percepțiile imprimate de acestea. În aceasta situație, am pus din nou mâna pe carte și am redescoperit-o cu o placere deosebită, ceea ce vă recomand cu caldură să faceți!

Văzută prin mintea mea de acum și nu prin cea de copil (eram prin clasa a V-a când am citit-o prima dată) cartea este deosebit de placută, ușoară și atractivă. Este o carte de aventuri care ”se citește de la sine”, te ține cu sufletul la gură și îți stârnește curiozitatea, având și o doză de exagerare (mi se pare aproape imposibil, de exemplu, ca o femeie ca Milady de Winter să nu-și recunoască amantul, indiferent cât ar fi de întuneric). Cartea urmărește povestea unui tânăr gascon – d'Artagnan – care călătorește la Paris undeva în jurul anului 1625 pentru a deveni muschetar. Aici se întâlnește cu Athos, Porthos și Aramis, muschetari cu acte în regulă, cu care leagă o trainică prietenie. Împreună trec prin diverse aventuri care le pun la încercare iscusința în mânuirea sabiei, dar și inteligența și nu în ultimul rând prietenia și încrederea reciprocă, acestea din urmă dovedindu-se de multe ori cele mai puternice arme. Cadrul istoric este real, evenimentele majore care se petrec în fundal putând fi ușor identificate (asediul orașului La Rochelle), ca si personajele istorice reale (regele Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu, ducele de Buckingham). Însuși personajul principal pare a fi unul real, Alexandre Dumas mărturisind ca la scrierea cărții s-a inspirat din două manuscrise aparent originale: ”Memoriile domnului d'Artagnan, locotenent căpitan în prima companie a muschetarilor regelui” care l-a inspirat, pentru ca mai apoi să regasească personajele în ”Memoriile domnului conte de La Fere”

Recitind cartea am redescoperit personajele și mi-am dat seama cât de mult a schimbat Hollywood-ul percepția asupra lor. Cardinalul Richelieu, de exemplu, prezentat ca principalul personaj negativ, a fost în realitate un mare om de stat, poate primul prim-ministru din istoria omenirii, care a consolidat Franța apărând-o de dușmanii interni și externi, suportând în același timp un monarh plictisit, o regină infidelă (și nefericită) și ciocnindu-se periodic cu niște muschetari care, de ce să nu recunoaștem, uneori pot fi catalogați ca fiind zurbagii. Pe de altă parte, personajul cu adevărat negativ și malefic al poveștii este Milady de Winter – o frumusețe mortală care își urmărește propriile planuri, manipulată însă cu o artă desăvârșită de același cardinal. Toate acestea nu fac decât să completeze o scenă pe care evoluază distinsul dar misteriosul Athos, șugubățul Porthos, tăcutul Aramis și tânărul, vulcanicul și de cele mai multe ori nechibzuitul d'Artagnan, gata oricând să scoată sabia din teacă dacă se simte insultat (ca să mă înțelegeți corect, pentru d'Artagnan asta putea însemna orice, de la o provocare pe față la o simplă privire)

Ce pot să spun mai mult? ”Cei trei muschetari” este cartea pe care fiecare adolescent ar trebui să o citească. Dacă totuși ați ”sărit-o din schemă” vă asigur ca și mult mai târziu poate fi citită cu aceeași plăcere

Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.

Pavel Coruț – Fulgerul Albastru

     Perioada comunistă a României era numită de către regimul din acea vreme „Epoca de Aur”. Unii mai glumeți din fire îi spun și acum tot „Epoca de Aur”, accentuând însă ghilimelele, sau îi spun „vremea lu' tovarășu'”. Alții îi spun „vremea de tristă amintire”. În vorbirea comună s-au impus mai mult expresiile „vremea comunismului” sau „timpul lui Ceaușescu”. Indiferent care expresie o preferăm, nu se poate scrie o carte despre acea perioadă (mai ales una de spionaj) și să se facă abstracție de o anume instituție a statului urâtă de mulți, blamată de la fel de mulți, amintită doar în șoaptă și temută de toată lumea: Securitatea. Tocmai pornind de la această instituție, Pavel Coruț – el însuși ofițer în contraspionajul militar – scrie o serie întreagă de cărți, denumită generic „Octogonul” și mai cu seamă primele două volume („Quinta spartă” și „Fulgerul Albastru”) a căror acțiune se petrece înainte de Decembrie 1989.

      Din capul locului trebuie spus că Securitatea este percepută de românul de rând numai pe jumătate: acea parte care se ocupa de poliție politică, care asculta telefoane și care făcea tot felul de mizerii. Aceste lucruri au fost o realitate și nu are rost să le negăm. Securitatea a avut însă și o altă față: un puternic serviciu de spionaj și contraspionaj, oameni deosebit de inteligenți și extraordinar pregătiți care și-au servit țara, plătind de multe ori cu viața în lupta pe acest front invizibil al serviciilor secrete. Aici lupta se dă pe viață și pe moarte, nu există reguli, eroii rămân anonimi iar învinșii sunt de cele mai multe ori morți sau captivi în mâinile dușmanului, ceea ce înseamnă tot cam același lucru. Cartea aruncă astfel o lumină nouă asupra serviciilor speciale în general și a celor din România pre si postcomunistă în special, iar experiența autorului în domeniu își spune cuvântul. Așadar...

      A fost odată ca niciodată, cândva prin anii '80, un agent special (nu știu cum sa-i zic altfel) puțin idealist și fără pretenții de James Bond pe nume Laurențiu Cremene din serviciul de contraspionaj militar al României. Viața lui Cremene ia o turnură radicală în momentul în care este pus în situația de a-l urmări, desconspira și prinde pe ucigașul tatălui său, un spion KGB care încearcă să se infiltreze în inima serviciilor secrete ale României. Întâmplările dramatice prin care trece îl fac să afle cine sunt cei mari și cum împart puterea, cum sunt priviți ei, agenții secreți, ca niște simple arme în folosul statului, cât de ușor îi este pusă în pericol familia și chiar... cum îl înșeală nevasta. Limita suportabilității până la care poate fi împins un agent secret este cu siguranță mult mai mare decât a oricărui om obișnuit, iar cel care rămâne cu mintea întreagă nu poate deveni altceva decât un luptător de elită. Și tot în iureșul acestor evenimente, Cremene intră în contact cu o divizie cu totul specială din cadrul serviciului român de securitate: Octogonul. Mai mult, în interiorul Octogonului Cremene află despre folosirea elementelor „neconvenționale”, căci, după cum am mai spus, acest război este fără reguli: hipnoză, parapsihologie, ceea ce am numi generic ”paranormal”; și odată cu asta, mai află o taină a neamului nostru, o taină atât de mare încât trebuie să o vezi cu proprii ochi ca să o crezi și să o înțelegi: Fulgerul Albastru.

      Avem așadar o carte de spionaj și teorie a conspirației cu o poveste despre care autorul a afirmat în câteva rânduri ca este în mare adevărată, deși a schimbat multe la ea, combinată cu ceva politică, presărată cu puțin fantastic și un pic de mistică, reușind astfel să te pună pe gânduri, mai ales că finalul se suprapune cu evenimentele din Decembrie 1989. Ineditul cărților lui Pavel Coruț constă și în faptul că sunt împărțite în doua părți: ficțiune și non-ficțiune. Povestea lui Laurențiu Cremene și a Octogonului sunt partea de ficțiune și mă voi limita la asta, căci acesta este scopul blogului meu. Despre partea de non-ficțiune voi spune doar că prezintă analize și aprecieri cu privire la personajele politice și starea din acea vreme. Vă recomand doar,  atunci când citiți cartea, să fiți atenți atunci când veți fi tentați să priviți conținutul cărții ca fiind ceva real, disimulat într-o lucrare de ficțiune. Disimularea este, în cele din urmă, un instrument al contraspionajului.

Michael Crichton - Jurassic Park

-->

      Când aveam vreo 5 ani am văzut pentru prima dată un atlas zoologic si am aflat despre dinozauri. Ca la orice copil (zic eu) mi s-a ”aprins” imediat imaginația. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a rămas ”aprinsă” și azi, iar cartea lui Crichton și filmul lui Spielberg nu au facut decât să pună paie pe foc.

      La vremea când a apărut ”Jurassic Park” oița Dolly nu ajunsese incă să behăie, dar de posibilitatea de a se obține un organism viu, complet și funcțional pornind doar de la lanțul de ADN se vobea de multă vreme. Michael Crichton nu a făcut decât să anticipeze ce avea să vină (Jurassic Park: 1990, oița Dolly:1996) și să intre puțin pe domeniul fantasticului, presupunând că într-un fel sau altul vom reuși să facem rost de un lanț ADN complet de... dinozaur! De fapt acesta nu este decât pretextul pentru o carte excelentă care a devenit astfel cartea definitorie a lui Crichton și care este citită pe nerăsuflate de toți cei care au ”dinozauri pe creier”

      Nu am să insist pe povestea în sine, este în mare cunoscută: Un miliardar excentic (John Hammond) imaginează un mod inedit de a obține ADN de dinozaur, respectiv din interiorul insectelor care au ”ciupit” dinozaurul respectiv si apoi au avut ghinionul să fie prinse în rășina unui copac. Rașina s-a transformat de-a lungul milioanelor de ani în chihlimbar iar insecta a rămas perfect conservată în interior, cu tot cu prețioasa ei încărcătură. Ideea funcționează, laboratoarele lui Hammond obțin ADN-ul de dinozaur... iar miliardarul se gândește să construiască o grădină zoologică imensă în care oamenii să poată veni să vadă dinozaurii. Dacă acest lucru chiar s-ar întâmpla, cred că am vorbi fără doar si poate de afacerea secolului. Imaginați-vă numai... În fine, parcul este gata iar Hammond invită o echipă de consultanți să-și dea cu părerea: un paleontolog (Allan Gran), un paleobotanist (Ellie Settler) și un matematician specializat în teoria haosului (Ian Malcolm). Miza este foarte mare, banii sunt mulți, presiunea imensă, așa că lucrurile pot scăpa foarte ușor de sub control...

      Cartea atinge câteva teme majore, specifice acestei perioade. Michael Crichton le tratează foarte pe larg, uneori direct, alteori prin intemediul personajelor. Vorbim de clonare, de progresul tehnologic, de limitele peste care ar trebui sau nu ar trebui să trecem, aplicarea celor mai noi teorii și nu în ultimul rând de faptul că un sistem viu este de cele mai multe ori imprevizibil: viața găseste întotdeauna o soluție; poate drumul pe care îl alege este periculos, dar acolo unde multe forme de viață vor pieri, altele vor prospera. Nu știu cât s-a documentat Crichton când a scris cartea, dar cea mai mare parte a tehnologiei descrise de el era deja disponibilă la momentul respectiv, datele tehnice sunt foarte exacte și ample atât din domeniul paleontologiei, zoologiei și geneticii cât și al matematicii, informaticii și a tehnologiei de vârf în general. Practic, după ce am citit Jurassic Park am prins drag de genetică! Și, in totală contradicție cu ce am învățat la școală, se pare că dinozaurii aveau inima tetracamerală și pompând sânge cald...

      Trebuie să mai spun că toate personajele din carte mi-au placut: personaje puternice, super-profesioniști in domeniul lor de activitate, cu viziuni proprii asupra modului cum ar trebui să arate lucrurile. Imposibil să nu te identifici măcar cu unul! Ian Malcom – matematicianul, care încercă să descrie lucruri practice folosind modele matematice; Allan Grant și Ellie Settler – cercetătorii obișnuiți cu munca din teren, (oarecum în opoziție totală cu Macolm); Henry Wu – geneticianul responsabil cu ”crearea” dinozaurilor; John Arnold – inginerul care a proiectat parcul, Muldoon – vânătorul care interactionează direct cu animalele, și lista poate continua. Cam fiecare personaj are un moment al lui, fie în care explică fie în care poartă un monolog interior din care rezultă o latură a parcului pe care toți incercă sa-l țină sub control.

      Ce-ar mai fi de adaugat înainte de ”lectură placută”? Doar câteva cuvinte: Tyrannosaurus, Velociraptor, Triceratops, Stegozaurus, Apatosaurus, Procompsognathus, Cearadactylus...