Ion Creangă - Moș Ion Roată și Unirea

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!

— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!

— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.

— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?

— Îl vedem, cucoane.

— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.

— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.

— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.

În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

Malala Yousafzai / Patricia McCormick - Eu sunt Malala

     Bănuiesc că dacă am începe să calculăm care sunt șansele ca o fetiță născută într-o familie musulmana tradițională să-și poată depăși condiția, rezultatul ar fi foarte redus. Mai sunt cazuri, dar tot redus ar rămâne. Iarăși, dacă ar fi să calculăm șansele de supraviețuire a cuiva împușcat de talibani de la câțiva metri, rezultatele ar fi aproape nule. Sau câte șanse ar fi ca o adolescentă să influențeze așa de mult lumea încât să merite Premiul Nobel pentru Pace? Dar dacă am presupune că toate acestea se întâmplă unei singure persoane? Matematica probabil că ar arăta ceva aproape de zero. Malala Yousafzai este, desigur, de altă părere...

     O poveste adevărată.

     Dacă nu știți deja cine este, probabil când îi veți vedea poza o veți recunoaște pe Malala de la televizor, din vreun ziar sau dintr-o știre de pe internet. Dacă totuși nu vă spune nimic, puteți lua și citi cartea de față, deoarece aceasta este o poveste adevărată, care merită cunoscută și din care putem învăța foarte multe.

     9 octombrie 2012. Pakistan. Doi indivizi opresc un autobuz care aducea copiii de la școală. Un individ intră în autobuz și întreabă: „Cine este Malala?” Speriați, copiii arată spre ea. Individul scoate un pistol și trage asupra ei 3 gloanțe, din care unul o lovește în cap. Pentru că ea, o fată, îndrăznise să meargă la școală; pentru că îndrăznise să își arate fața în public; pentru că îndrăznise să ceară dreptul la învățătură pentru fete și băieți deopotrivă; pentru că tatăl ei îndrăznise să îi sfideze pe talibani, îndemnându-și fiica să meargă la școală. Dar, așa cum spune Malala, când Dumnezeu hotărăște ca ceva să se întâmple, are grijă să aranjeze și scena și să pregătească și actorii. Așa se face că Malala, grav rănită, este dusă de urgență la spital. Aici, un chirurg militar o vede și o operează de urgență, luând decizii dificile, dar care îi salvează viața. Tot atunci se aflau în zonă întâmplători doi medici britanici cărora li se cere sprijinul și care aranjează să fie dusă de urgentă la un spital din Anglia unde este, pe scurt, salvată și ajutată sa se recupereze. Acum ochii întregii lumi sunt ațintiți pe Malala. Paradoxal, încercând sa-i închidă gura, atentatorii nu au reușit altceva decât sa-i facă vocea auzită de întreaga lume. BBC și CNN îi spun povestea. Lideri guvernamentali și diplomați o vizitează și îi trimit mesaje. Primește mesaje de la Selena Gomez, Beyonce, Madonna și Angelina Jolie. Se adresează Natiunilor Unite și este primită de Barack Obama.

     Pe lângă povestea în sine, din carte se desprind mai multe povești de viață care poartă cu ele propriile lecții. Avem povestea unui tată care deschide mintea cupilului său spre posibilități imaginabile și luptă în același timp cu tabuurile societății și cu amenințarea teroristă. Avem povestea unei mame prinsă între dragostea pentru soț și copii și frica zilei de mâine. Avem povestea puterii de a visa și de a lupta până la capăt pentru propriile vise.

     Poate că într-o zi omenirea își va găsi pacea. Așa, ca în melodia ”Imagine” a lui John Lennon. În acea zi războiul va fi doar o amintiră desprinsă din cărțile de istorie. Și tot în cărțile de istorie va scrie și despre oamenii care au lupat pentru pace. Acel capitol va cuprinde desigur și povestea Malalei Yousafzai.

Marian Godină - Flash-uri din Sens Opus

     O vorbă din popor spune că viața bate filmul. M-am gândit de multe ori la asta, mai ales când întâlneam câte o situație despre care trebuia să recunosc că dacă aș fi vazut-o într-un film, aș fi zis: ”băi, ce exagerat!”

     Exact asta ne povestește și Marian Godină în cartea lui: o serie de întâmplări adevărate, așa cum numai în viața reală se pot petrece. Au un ”ceva a lor” poveștile astea, care le dă o notă de veridicitate. La asta se adaugă, bineînțeles, talentul de povestitor al lui Marian Godină, despre care pot să spun că îl are. Din plin. Ca, de altfel, și simțul umorului. Probabil de aceea unii ajung să scrie cărți: pur și simplu știu să povestească.

     Ce mi mi s-a părut interesant la această carte a fost tocmai faptul că în unele din poveștile lui m-am regăsit. Poate mai mult, poate mai puțin sau uneori deloc, dar istorioarele nu sunt numai din viața de polițist, ci și din viață pur și simplu. Dar, cel mai important, cartea ne reamintește că dincolo de uniformă se află întotdeauna un om, cu calitătlile și defectele aferente și că polițistul nu este doar acel reprezentant al statului care ne pândește cu radarul și ne dă amendă: este și acel om care trebuie să ignore frigul și căldura într-o intersecție aglomerată, este și acel om care trebuie să înștiințeze că cineva drag a murit într-un accident de circulație și este și acel om care știe cât trebuie să supravegheze traficul în fața unei școli în fiecare dimineață după un mic școlărel cu un ghiozdan cât el de mare care așteaptă la aceeași oră încuviințarea polițistului ca să trecă strada, după care îl salută militărește.

     Mai multe nu spun, vă invit doar să savurați poveștile lui Marian Godină, căci sunt exact așa cum le-a descris chiar el: la unele veți râde, la altele vă veți întrista și - aș adăuga eu - poate unele vă vor impresiona

Elif Shafak - Cele Patruzeci de Legi ale Iubirii

     Bucuria şi frumuseţea stau în ochiul privitorului. Aşa se zice, şi aşa ne încredinţează şi doamna Elif Shafak în unul din multele rânduri ale acestei cărţi, despre care eu îndrăznesc să spun că este deosebită. Eu cel puţin am găsit-o deosebită şi, după cum am spus chiar din prima propoziţie...

     Cartea surprinde două planuri: primul este cel al Ellei, o femeie de 40 de ani din Statele Unite ale zilelor noastre, casnică, soţie şi mamă, fără grija zilei de mâine, care (mai mult din plictiseală aş zice eu) îşi găseşte un seviciu cu jumătate de normă la o editură şi primeşte o carte scrisă de un anume Aziz Z. Zahara, depre care trebuie să scrie o recenzie; al doilea plan este tocmai povestea scrisă de Aziz Z. Zahara (avem deci o poveste în poveste) care are loc în secolul al XIII-lea în Asia Mică şi surprinde întâlnirea dintre Shams din Tabriz şi Mawlana Djalal al-Din (sau Rumi, cum mai este el cunoscut şi cum se face referire la el în carte). Recunosc că până la cartea de faţă nu am auzit de cei doi, dar acum am făcut "săpături" şi am aflat că este vorba despre două personaje istorice reale, că Rumi este şi astăzi unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, învăţători şi mistici ai lumii islamice şi că Shams este considerat cel care l-a transformat pe Rumi dintr-un învăţător într-un poet și un mistic.

     Lăsând la o parte povestea Ellei (probabil pură ficţiune, deşi când am văzut o poză a autoarei m-a izbit faptul că oarecum aşa arăta Ella din imaginaţia mea), cartea ne face cel puţin o idee despre ceea ce înseamnă religia islamică (fireşte, un roman de ficţiune nu este un tratat de religie) dar ce m-a impresionat cel mai mult este spiritualitatea cărţii. Cumva, diferenţele care pot părea atât de evidente între oameni şi religii şi care pot duce la acţiuni extreme, se estompează până la dispariţia lor totală dacă îndrăznim să ne privim pe noi şi pe semenii noştri reduşi la cele mai elementare esenţe, cele care ne fac oameni. După cum se spune foarte frumos în carte (parafrazez) şi creştinii, şi musulmanii, şi evreii, şi budiștii manâncă, beau, iubesc şi visează. Iubirea, cea mai importantă dintre esenţe, este cea care îl conduce pe Shams, îl transformă pe Rumi, îi atinge pe toţi din jur şi în cele din urmă o schimbă şi pe Ella. Povestea în poveste, lumea văzută din perspectiva mai multor personaje extrem de diferite într ele, toate acestea ne îndeamnă la meditaţie şi la înţelegere, căci după ce l-ai înţeles pe semenul tău totul capătă o formă nouă. Iar pentru a înțelege lumea în ansamblu nu este suficient să cercetezi știința învățaților și înțelepților, trebuie să îi înțelegi și pe cei care altfel i-ai trece cu vederea: cerșetorii, bețivii și alții asemenea

     "O viaţă fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauţi, spirituală ori materială, divină ori pământeană, răsăriteană sau apuseană... Împărţirile duc doar la alte împărţiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur şi simplu. Iubirea e apa vieţii. Iar cel ce iubeşte e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubeşte apa". Aşa spune cea de-a patruzecea Lege formulată de Shams. Aşa am preluat-o şi eu din carte. Şi după ce veţi citi cartea, veţi înţelege de ce am ales şi eu să încep această scurtă descriere cu litera "B", la fel ca fiecare capitol al acestei cărţi.

Karl May - Comoara din Lacul de Argint

    Dacă ai citit măcar două-trei din cărţile lui Kar May, aproape că poţi spune că le-ai citit pe toate. Desigur, nu e chiar aşa, căci nu degeaba Karl May a rămas unul din cei mai citiţi scriitori de limbă germană chiar şi după atâta timp (1912). La noi cel puţin un rol important l-au avut şi ecranizările făcute după cărţile sale, ecranizări care au ajuns pe marele ecran înainte de 1989 şi care mi-au încântat copilăria şi aprins imaginaţia...

    Cartea de faţă se învârte cumva în jurul aceloraşi personaje, atât de dragi inimii lui Karl May: apaşul Winnetou, "vânătorii" (nu ştiu cum sa-i numesc altfel) Old Shutterhand şi Old Firehand, piei roşii, eternii "băieţi răi", câteva personaje secundare, întinsul preeriei americane şi în plus o comoară legendară la care toţi vor să ajungă. Aflăm iarăşi despre modul de gândire şi obiceiurile pieilor roşii, gustăm ou aventura şi întâlnim diverse personaje, unele care nu au nici o legătură cu preeria şi abea o descoperă, iar altele care, din potrivă, o au în sânge. Deşi tipurile personajelor sunt oarecum aceleaşi, parcă în cartea de faţă sunt cumva mai variate, mai deosebite (sau aşa mi s-a părut mie), de aceea am ales să scriu despre asta.

     Cum a reuşit Karl May să surprindă aşa de bine aceste imagini sau cât de exacte sunt ele sincer nu aş putea spune, deoarece scriitorul însuşi nu a văzut cu ochii lui locurile descrise de atâtea ori în cărţile sale decât foarte târziu, spre sfârşitul vieţii. Rămân însă scrierile lui, personajele atât de îndrăgite şi poveştile devenite clasice, pentru care îi putem ierta inclusiv faptul că majoritatea "baieţilor buni" sunt de origine germană... dar poate că putem învăţa şi din asta câte ceva.

Arthur C. Clarke - Rendez-vous cu Rama

     In anul 2130 reţeaua automată de radare (Safeguard) menite să detecteze orice ameninţare din spaţiu la adresa Pamântului detectează un asteroid până atunci necunoscut, a cărui traiectorie indică faptul că acesta vine din afara sistemului solar. Asteroidul primeşte numele de Rama şi poate că nu ar primi prea multă atenţie dacă nu s-ar observa că perioada lui de rotaţie (4 minute) este prea mare pentru un asemenea obiect. O sondă spaţială este trimisă să investigheze, iar pozele arată un cilindru perfect cu diametrul de 20 km şi lungime de 54 km: un obiect de provenienţă evident artificială. O navă cu echipaj uman este trimisă, astronauţii pătrund in interiorul navei extraterestre care încet-încet începe să se trezească la viaţă...

     Am mai vorbit despre Clarke, scrierile lui şi temele lui favorite, şi voi mai vorbi încă o dată şi încă o dată, deoarece nici această carte nu face exceptie. Meritul lui Clarke este însă acela că oricâte cărţi ar fi scris reuşeşte de fiecare dată să aducă ceva nou, inedit şi reuşeşte să surprindă. Aici, un grup de oameni (ca de obicei, inteligenţi şi bine instruiţi) explorează o lume extraterestră al cărui scop nu îl cunosc şi prin urmare nu au idee ce o să gasească şi la ce să se aştepte. Dacă unele lucruri îşi dezvălui încetul cu încetul scopurile (de exemplu un mal înalt care se dovedeşte a fi de fapt un dig împotriva apelor care s-ar revărsa în momentul în care nava accelerează) altele rămân complet necunoscute (misterioasele structuri asemănătoare blocurilor de locuinţe nu sunt neapart blocuri şi nici locuinţe) şi doar o hologramă găsită într-o clădire reprezentând ceea ce pare a fi o uniformă (sau, în orice caz, o haină) dă o oarecare idee despre cum ar putea să arate misterioşii constructori ai giganticei structuri.

     Pe scurt o carte de SF în cel mai pur mod posibil în care contactul dintre omenire şi o civilizaţie extraterestră decurge altfel decât ne-am imagina (dacă una din părţi este total pasivă se mai poate numi contact?) şi care reitereză una din speculaţiile celei mai dragi ale lui Clarke: oricât de avansaţi ne credem în acest moment, tehnologia dezvoltată de o civilizaţie care poate călători printre stele ne va părea ca fiind magie.

Philip K. Dick - Visează androizii oi electrice?

     Chiar aşa, visează androizii oi electrice? Fireşte, titlul nu poate să înşele, este vorba despre un roman de science-fiction. Philip K. Dick se foloseşte însă de acest pretext pentru a aborda subiecte cu o temă mai degrabă filosofică, explorând în special empatia de care este capabilă o fiinţă umană, empatie care, în final, pare a fi o trăsătură definitorie a fiinţei umane.

     Povestea se desfăşoară într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, aşa numit "post-apocaliptic": a avut loc un război atomic iar Pamântul a devenit un loc destul de neprimitor, majoritatea animalelor si plantelor fiind distruse de radiaţii, oameni puţini, oraşe părăsite, colonizarea altor planete, aparate de stimulare a senzaţiilor, o religie bazată pe empatie, o emisiune de televiziune difuzată nonstop pe care toată lumea o urmăreşte (prezentată, nu se ştie cum, de un comic şi cei din jurul lui denumiţi generic "Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi"), o omniprezentă pulbere radioactivă... Dată fiind dispariţia animalelor, a avea un animal viu (cu cât mai mare, cu atât mai bine) devine astfel o expresie a statutului social şi o expresie a empatiei pe care omul o poate simţi faţă de o altă fiinţă, iar de dragul poziţiei sociale cei care nu-şi permit un animal viu apelează la copii artificiale aproape perfecte, cum ar fi de exemplu vânătorul de recompense Rick Deckard care are o oaie electrică... Dar înainte de a vorbi despre personaje trebie sa vorbesc despre androizi: imitaţii aproape perfecte a unei fiinţe umane, creaţi pentru a ajuta oamenii din colonii. Cei mai complecşi dintre ei, respectiv seria Nexus 6 (vă suna cunoscut combinaţia Android-Nexus? nu ştiu dacă există vreo legătură, cartea a fost scrisă în 1968) sunt atât de asemănători cu fiinţele umane încât nu numai că nu pot fi deosebiţi cu uşurinţă dar au şi simţăminte asemănătoare, unii dintre ei dorindu-şi libertatea şi astfel încercând să evadeze şi să se "piardă" printre oameni.

     Unul din personajele principale este Rick Deckard, un vânător de recompense care îi urmăreşte şi îi "retrage" pe androizii fugari, cel mai mult având de furcă, evident, cu cei din seria Nexus-6, deoarece singura trăire pe care nimeni nu a reuşit încă să o încorporeze într-un android este tocmai empatia. Celălalt personaj important este John Isidore, un individ cu un coeficient de inteligenţă mult sub medie, care se împrieteneşte cu androizii fugari, bucuria de a-şi putea face prieteni fiind mult mai mare decât complicaţiile posibile pe care chiar şi el le intuieşte că pot rezulta dintr-o asemenea relaţie. Cele două moduri total diferite de a vedea lucrurile (pentru Deckard androizii fugari sunt mai degrabă nişte obiecte defecte iar pentru Isidore sunt singurii prieteni pe care i-a avut vreodată) nu fac decât să arate complexitatea fiinţei umane şi cât de greu este să judeci pe cineva dacă priveşti numai din punctul tău de vedere.

     Pe scurt, o carte de science-fiction reuşită, chiar dacă puţin ciudată, dar cu accente filosofice şi care merită citită.