Jean Marie Auel - Clanul Ursului de Peșteră

                Jean Marie Auel a scris o serie întreagă de carți pe care a numit-o generic „Copiii Pamântului” în care abordează o perioadă îndepărtată și puțin cunoscută din istoria umanității: epoca de piatră.

Prima carte din această serie este „Clanul Ursului de Peșteră”. Trecând peste cadrul istoric general, cartea speculează interacțiunea dintre cele două „ramuri” ale speciei umane, respectiv „omul de Neanderthal” si „homo sapiens” (sau „omul de Cro-Magnon” dacă vreți). Mulți ani mai târziu (cartea a fost publicată în 1980) oamenii de știință au obținut dovezi cum că aceste interacțiuni chiar au avut loc iar testele genetice au arătat ca exista un procent (e drept, foarte mic) din ADN-ul nostru pe care îl datorăm omului de Neanderthal.

Povestea sună cam așa: Un cutremur de pământ distruge o așezare a „oamenilor de Cro-Magnon”, singurul supraviețuitor fiind o fetiță de 5 ani. Același cutremuri a distrus și o peșteră în care sălășluiau „oameni de Neanderthal” dar aceștia au supraviețuit și acum își caută un nou cămin sub conducerea lui Brun, liderul clanului. În drumul lor găsesc fetița speriată, flămândă, rănită și bolnavă, iar femeii-vraci Iza i se face milă de ea și o salvează iar mai apoi o adoptă, cu sprijinul fratelui ei Creb „Mog-ur” – liderul spiritual al tribului, în ciuda faptului că fetița aparținea „Celorlalți” și acest lucru nu era văzut cu ochi buni de membrii clanului. Fetița – Ayla – crește astfel alături de neanderthalieni, învățându-le limba și obiceiurile dar conștientă mereu de „ciudățenia” ei, atât fizică dar mai ales mentală: mintea ei este tot timpul cu câțiva pași înaintea celorlalți, depașindu-l fără probleme chiar și pe marele Mog-ur. Mi-a plăcut în mod special scena în care Mog-ur o învață pe Ayla „magie”, nimic altceva decât matematică și astonomie elemntară: cum să țină evidența fazelor lunii pentru a stii de exemplu cât mai este până la venirea iernii. Ayla nu numai că înțelege foarte repede dar împinge calculul și mai departe, spre o formă primitivă de calendar, despre care Mog-ur crede că este magie foarte avansată. Cartea accentuază mereu diferențele dintre cele două ramuri ale evoluției, din care una era deja intr-o fundătură evolutiva iar cealaltă va prospera, ajungând la... ceea ce vedem astăzi. Cartea este plină de culoare, prezentând de la aspecte ale vieții de zi cu zi până la întâlniri tribale și vânătoarea marelui mamut, iar personajele sunt cel puțin interesante. Cu puțină imaginație din partea cititorului, o întreagă lume de mult apusă prinde viată din paginile acestei cărți minunat scrise.

          Din păcate, pentru a citi această carte va trebui să faceți apel la limba lui Shackespeare, nu am știință ca cineva să o fi publicat în limba lui Eminescu. Sper să o vedem cât de curând și tradusă.

Pavel Coruț – Fulgerul Albastru

     Perioada comunistă a României era numită de către regimul din acea vreme „Epoca de Aur”. Unii mai glumeți din fire îi spun și acum tot „Epoca de Aur”, accentuând însă ghilimelele, sau îi spun „vremea lu' tovarășu'”. Alții îi spun „vremea de tristă amintire”. În vorbirea comună s-au impus mai mult expresiile „vremea comunismului” sau „timpul lui Ceaușescu”. Indiferent care expresie o preferăm, nu se poate scrie o carte despre acea perioadă (mai ales una de spionaj) și să se facă abstracție de o anume instituție a statului urâtă de mulți, blamată de la fel de mulți, amintită doar în șoaptă și temută de toată lumea: Securitatea. Tocmai pornind de la această instituție, Pavel Coruț – el însuși ofițer în contraspionajul militar – scrie o serie întreagă de cărți, denumită generic „Octogonul” și mai cu seamă primele două volume („Quinta spartă” și „Fulgerul Albastru”) a căror acțiune se petrece înainte de Decembrie 1989.

      Din capul locului trebuie spus că Securitatea este percepută de românul de rând numai pe jumătate: acea parte care se ocupa de poliție politică, care asculta telefoane și care făcea tot felul de mizerii. Aceste lucruri au fost o realitate și nu are rost să le negăm. Securitatea a avut însă și o altă față: un puternic serviciu de spionaj și contraspionaj, oameni deosebit de inteligenți și extraordinar pregătiți care și-au servit țara, plătind de multe ori cu viața în lupta pe acest front invizibil al serviciilor secrete. Aici lupta se dă pe viață și pe moarte, nu există reguli, eroii rămân anonimi iar învinșii sunt de cele mai multe ori morți sau captivi în mâinile dușmanului, ceea ce înseamnă tot cam același lucru. Cartea aruncă astfel o lumină nouă asupra serviciilor speciale în general și a celor din România pre si postcomunistă în special, iar experiența autorului în domeniu își spune cuvântul. Așadar...

      A fost odată ca niciodată, cândva prin anii '80, un agent special (nu știu cum sa-i zic altfel) puțin idealist și fără pretenții de James Bond pe nume Laurențiu Cremene din serviciul de contraspionaj militar al României. Viața lui Cremene ia o turnură radicală în momentul în care este pus în situația de a-l urmări, desconspira și prinde pe ucigașul tatălui său, un spion KGB care încearcă să se infiltreze în inima serviciilor secrete ale României. Întâmplările dramatice prin care trece îl fac să afle cine sunt cei mari și cum împart puterea, cum sunt priviți ei, agenții secreți, ca niște simple arme în folosul statului, cât de ușor îi este pusă în pericol familia și chiar... cum îl înșeală nevasta. Limita suportabilității până la care poate fi împins un agent secret este cu siguranță mult mai mare decât a oricărui om obișnuit, iar cel care rămâne cu mintea întreagă nu poate deveni altceva decât un luptător de elită. Și tot în iureșul acestor evenimente, Cremene intră în contact cu o divizie cu totul specială din cadrul serviciului român de securitate: Octogonul. Mai mult, în interiorul Octogonului Cremene află despre folosirea elementelor „neconvenționale”, căci, după cum am mai spus, acest război este fără reguli: hipnoză, parapsihologie, ceea ce am numi generic ”paranormal”; și odată cu asta, mai află o taină a neamului nostru, o taină atât de mare încât trebuie să o vezi cu proprii ochi ca să o crezi și să o înțelegi: Fulgerul Albastru.

      Avem așadar o carte de spionaj și teorie a conspirației cu o poveste despre care autorul a afirmat în câteva rânduri ca este în mare adevărată, deși a schimbat multe la ea, combinată cu ceva politică, presărată cu puțin fantastic și un pic de mistică, reușind astfel să te pună pe gânduri, mai ales că finalul se suprapune cu evenimentele din Decembrie 1989. Ineditul cărților lui Pavel Coruț constă și în faptul că sunt împărțite în doua părți: ficțiune și non-ficțiune. Povestea lui Laurențiu Cremene și a Octogonului sunt partea de ficțiune și mă voi limita la asta, căci acesta este scopul blogului meu. Despre partea de non-ficțiune voi spune doar că prezintă analize și aprecieri cu privire la personajele politice și starea din acea vreme. Vă recomand doar,  atunci când citiți cartea, să fiți atenți atunci când veți fi tentați să priviți conținutul cărții ca fiind ceva real, disimulat într-o lucrare de ficțiune. Disimularea este, în cele din urmă, un instrument al contraspionajului.

Michael Crichton - Jurassic Park

-->

      Când aveam vreo 5 ani am văzut pentru prima dată un atlas zoologic si am aflat despre dinozauri. Ca la orice copil (zic eu) mi s-a ”aprins” imediat imaginația. Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a rămas ”aprinsă” și azi, iar cartea lui Crichton și filmul lui Spilberg nu au facut decât să pună paie pe foc.

      La vremea când a apărut ”Jurassic Park” oița Dolly nu ajunsese incă să behăie, dar de posibilitatea de a se obține un organism viu, complet și funcțional pornind doar de la lanțul de ADN se vobea de multă vreme. Michael Crichton nu a făcut decât să anticipeze ce avea să vină (Jurassic Park: 1990, oița Dolly:1996) și să intre puțin pe domeniul fantasticului, presupunând că într-un fel sau altul vom reuși să facem rost de un lanț ADN complet de... dinozaur! De fapt acesta nu este decât pretextul pentru o carte excelentă care a devenit astfel cartea definitorie a lui Crichton și care este citită pe nerăsuflate de toți cei care au ”dinozauri pe creier”

      Nu am să insist pe povestea în sine, este în mare cunoscută: Un miliardar excentic (John Hammond) imaginează un mod inedit de a obține ADN de dinozaur, respectiv din interiorul insectelor care au ”ciupit” dinozaurul respectiv si apoi au avut ghinionul să fie prinse în rășina unui copac. Rașina s-a transformat de-a lungul milioanelor de ani în chihlimbar iar insecta a rămas perfect conservată în interior, cu tot cu prețioasa ei încărcătură. Ideea funcționează, laboratoarele lui Hammond obțin ADN-ul de dinozaur... iar miliardarul se gândește să construiască o grădină zoologică imensă în care oamenii să poată veni să vadă dinozaurii. Dacă acest lucru chiar s-ar întâmpla, cred că am vorbi fără doar si poate de afacerea secolului. Imaginați-vă numai... În fine, parcul este gata iar Hammond invită o echipă de consultanți să-și dea cu părerea: un paleontolog (Allan Gran), un paleobotanist (Ellie Settler) și un matematician specializat în teoria haosului (Ian Malcolm). Miza este foarte mare, banii sunt mulți, presiunea imensă, așa că lucrurile pot scăpa foarte ușor de sub control...

      Cartea atinge câteva teme majore, specifice acestei perioade. Michael Crichton le tratează foarte pe larg, uneori direct, alteori prin intemediul personajelor. Vorbim de clonare, de progresul tehnologic, de limitele peste care ar trebui sau nu ar trebui să trecem, aplicarea celor mai noi teorii și nu în ultimul rând de faptul că un sistem viu este de cele mai multe ori imprevizibil: viața găseste întotdeauna o soluție; poate drumul pe care îl alege este periculos, dar acolo unde multe forme de viață vor pieri, altele vor prospera. Nu știu cât s-a documentat Crichton când a scris cartea, dar cea mai mare parte a tehnologiei descrise de el era deja disponibilă la momentul respectiv, datele tehnice sunt foarte exacte și ample atât din domeniul paleontologiei, zoologiei și geneticii cât și al matematicii, informaticii și a tehnologiei de vârf în general. Practic, după ce am citit Jurassic Park am prins drag de genetică! Și, in totală contradicție cu ce am învățat la școală, se pare că dinozaurii aveau inima tetracamerală și pompând sânge cald...

      Trebuie să mai spun că toate personajele din carte mi-au placut: personaje puternice, super-profesioniști in domeniul lor de activitate, cu viziuni proprii asupra modului cum ar trebui să arate lucrurile. Impozibil să nu te identifici măcar cu unul! Ian Malcom – matematicianul, care încercă să descrie lucruri practice folosind modele matematice; Allan Grant și Ellie Settler – cercetătorii obișnuiți cu munca din teren, (oarecum în opoziție totală cu Macolm); Henry Wu – geneticianul responsabil cu ”crearea” dinozaurilorș John Arnold – inginerul care a proiectat parcul, Muldoon – vânătorul care interactionează direct cu animalele, și lista poate continua. Cam fiecare personaj are un moment al lui, fie în care explică fie în care duce un monolog interior din care rezultă o latură a parcului pe care toți incercă sa-l țină sub control.

      Ce-ar mai fi de adaugat înainte de ”lectură placută”? Doar câteva cuvinte: Tyrannosaurus, Velociraptor, Triceratops, Stegozaurus, Apatosaurus, Procompsognathus, Cearadactylus...

Anatoli Ivankin - Ultimul kamikaze

   În anii 1274 și 1281 mongolii încearcă să învadeze Japonia cu  flote navale impresionante. Atunci s-au stârnit kamikaze, ”vânturile divine”, care au pus capăt ambițiilor lui Kubilai de a pune stăpânire pe Țara Soarelui Rasare. Mulți ani mai târziu, în anii 1944-1945, ”vânturile divine” sunt invocate de această dată de om pentru a opri o nouă invazie

   Anatoli Ivankin dedică ceastă carte faimoșilor piloți japonezi din cel de-al Doilea Razboi Mondial, care nu au ezitat sa-și dea viața într-o ultimă încercare disperată de a întoarce soarta razboiului din Pacific

   Povestea îl urmărește pe Yasuziro Hattori, un tânăr pilot de vânătoare japonez prins în aceast infernal război, de la școala de aviație și până la finalul neașteptat al războiului care se împletește cu destinul tânărului. Cartea surprinde principalele momente ale raboiului din Pacific, de la atacul de la Pearl Harbour până la batalia de la Midway și finalul tragic al detonării celor două bombe atomice, iar în paralel cu asta, evoluția personajului care devine un pilot de vânătoare experimentat și este desemnat să antreneze piloții mai tineri și în final sa-i pregătească pe aceștia pentru a deveni ceea ce a intrat în istorie sub numele de ”piloți kamikaze”. Atmosfera cărții este întregită de detalii cum ar fi atmosfera din școala de aviație, atitudinea comandanților, opiniile militarilor despre soarta războilui sau atitudinea familiilor rămase acasă. Cartea este de asemenea structurată oarecum ”în oglindă”, în paralel cu povestea japoneză curgând si una americana, a omologului lui Yasuziro, de cealaltă parte a baricadei, diferențele de cultură și abordare devenind astfel mult mai evidente

   Cultura asiatică în general (și cea japoneză poate în mod special) prezintă numeroase particularități pe care noi le găsim uneori bizare sau ciudate și trebuie să acceptăm pur si simplu că, după cum spunea personajul Traian Brad în seria de filme cu ”Ardelenii”, ”așa e obiceiul pe la dumnealor”. Cărțile care surprind această cultură și sunt scrise de un non-asiatic au marea calitate că pun accentul tocmai pe aceste diferențe culturale, lucruri care fără doar și poate l-au impresionat pe scriitor. Este și cazul cărții de față, unde afăm de exemplu despre obiceiul japonezilor de a-și schimba numele, devenind astfel o nouă persoană, care poate chiar să organizeze funeraliile celui dintâi.

   Pe scurt deci, o carte depre onoare, curaj, patriotism, presărată cu drame personale și având ca fundal un război devastator care a marcat definitiv destinul unei natiuni. Nu știu câte șanse sunt să o mai găsiți în afara anticariatelor, dar merită citită. Sper se se reediteze într-o zi.

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Tom Clancy - Vânătoarea lui "Octombrie Roşu"

                Atunci cand vorbim de forţele militare ale unei ţări cu deschidere la mare trebuie să luăm în calcul forţele navale; daca ţara respectivă emite ceva pretenţii, sigur trebuie să vorbim şi despre submarine; dacă vorbim de o putere nucleară, atunci trebuie să ne referim la submarine propulsate de un reactor nuclear şi purtătoare de rachete balistice; iar dacă ţara respectivă este URSS, atunci trebuie să ne referim neapărat la cele mai mari submarine militare construite vreodată: cele pe care ruşii le numesc „Akula” (adica rechin) iar NATO „Typhoon”.  Cu o lungime de 175m, un deplasament de 48000t, propulsat de două reactoare nucleare de cate 190MW(254800 cai-putere) fiecare, putând să atingă adâncimi de până la 400m unde poate sta până la 120 de zile şi cu un scriitor ca Tom Clancy care îi acordă atentie, avem iarăşi toate premizele unui tehnothriller de primă mână.

                Tom Clancy îşi imaginează astfel (cartea a apărut în 1984) unul din cele mai temute scenarii din timpul Războiului Rece: Uniunea Sovietică montează pe un submarin din clasa Typhoon (numit „Octombrie Roşu”) un nou mijloc de propulsie care nu face aproape nici un zgomot. Submarinul devine astfel aproape imposibil de detectat şi poate trece fară probleme de sitemele defensive ale NATO, putând ajunge până pe coastele Statelor Unite. Comanda submarinului este încredinţată capitanului Marko Alexandrovich Ramius, unul din cei mai buni comandanţi de submarin. Îndată după lansare însă se pare ca Ramius are alte planuri... submarinul pleacă într-o direcţie necunoscută faţă de ordinele primite, încercând aparent să atace chiar Statele Unite şi să declanşeze astfel razboiul nuclear. Planul lui Ramius este însă altul: încercatul căpitan a înţeles de la început ca un asemenea submarin nu poate fi decât o arma de atac şi că va destabiliza complet echilibrul şi aşa fragil dintre cele două mari puteri, aşa că hotătrăşte să dezerteze şi să predea submarinul Statelor Unite. Dar cum să te apropii cu un submarin înarmat până în dinţi (cu rachete nucleare) şi mai mult, nedetectabil, de un inamic cunoscut şi declarat aproape pe faţă, cu intenţia de a te preda, fără însă a-l putea preveni? Flota sovietică intră in alertă, forţele NATO de asemenea, şi un joc mortal de-a şoarecele şi pisica se declanşează, iar Ramius trebuie să-şi folosească toate cunoştinţele despre prietenii şi duşmanii de ieri care au inversat rolurile azi pentru a-şi duce la îndeplinire planurile.
                O carte excelentă, bogată în detalii tehnice, cu acţiune, spionaj, intrigă politică, pe scut o carte tipică pentru Tom Clancy, neputându-i-se reproşa decât, poate, o uşoară notă propagandistică, de înţeles însă dacă ne gândim la perioada în care a fost scrisă. De data asta am să vă zic şi că povestea a fost ecranizată în 1990 cu Sean Connery şi Alec Baldwin în rolurile principale şi că filmul este excelent şi merită văzut. Până faceţi rost de film, cartea a fost reeditată de curând şi se gaseşte fără probleme în librării. Lectură placută!

Arthur C.Clarke - 2001: Odiseea Spatiala

Una din temele preferate ale lui Arthur C.Clarke este specia umană. Mai exact, originile umanitații și destinul ei. In numeroasele lui carți, marele vizionar explorează diverse scenarii ale acestei teme privind trecutul și imaginează diverse variante privind viitorul. Cartea de față nu face exceptie.

                Povestea începe in Africa, în urmă cu aproximativ 3 milioane de ani, cand omenirea, aflată încă într-o faza anterioară comunei primitive, ia primul contact cu o civilizație extraterestră. De fapt, misterioasa civilizație intervine direct, modelând cursul pe care avea sa-l ia evoluția acelei specii primitive. Mult mai târziu, în anul 1999, omenirea (ajunsă acum în stadiul cunoscut de noi) descoperă pe suprafața Lunii un misterios obiect de faricație evident artificială. În timp ce este studiat mai mult fără succes, obiectul respectiv ”prinde viață” și emite un singur semnal radio, extrem de puternic, direct catre unul din sateliții lui Jupiter. În consecință, 18 luni mai târziu – in 2001 – o nava spațială cu echipaj uman – Discovery One – pleacă spre Jupiter în speranța că îi va găsi pe destinatarii misteriosului semnal. Cine sunt acesti destinatari și cum iși imagineaza Clarke epilogul acestei întâmplări?

                Pe lângă povestea cu originile și destinul umanității, cartea mai abordează câteva teme mai complexe sau mai superficiale, dar atât de cunoscute și de îndrăgite de iubitorii de science-fiction dar și de cei care își găsesc putin timp să privească existența dincolo de banalitățile zilei obișnuite. În speranța ca vă voi capta interesul, voi aminti câteva din ele. Pentru a nu mă repeta prea des, voi spune acum că ”2001 – Odiseea Spațială" a fost publicată în 1968 (Armstong a pășit pe suprafața selenara abia în 1969)

                Cucerirea spațiului: Clarke își imaginează că până in 2001 omenirea este capabilă să trimită un echipaj uman până la planeta Jupiter. Adevărul este că tehnologie există la ora actuală doar că o asemenea expediție ar fi extrem de costisitoare și riscantă. Nu mă îndoiesc însă că dacaă ne-am trezi cu o motivație suficient de puternică pentru a întreprinde o asemenea expediție, acest lucru ar fi perfect posibil

                Progresul tehnologic si inteligența artificială: Pe vremea când calculatoarele nu foloseau încă circuite integrate (au început să fie folosite din 1970) Clarke își imaginează că în scurt timp puterea de calcul va fi așa de mare încât vom putea construi computere capabile să comunice direct cu oamenii și chiar să își dezvolte propria lor personalitate. Vorbim, desigur, de celebrul HAL 9000, computerul care controlează Discovery One. Nu cred că avem încă computere chiar de puterea lui HAL, dar saltul facut este uriaș iar evoluția inteligenței artificiale este evidentă. Vor dezvolta oare și computerele noastre o personalitate asemănătoare lui HAL? Ce vom înțelege atunci prin ”defecțiune”?

                Primul contact cu o civilizație extraterestră: Universul este foarte vechi. Din acest punct de vedere, noi abia am venit. Astfel, una din temele favorite ale lui Clarke este existența unor civilizații atât de vechi si de avansate in comparație cu noi încât fie tehnologia lor ne-ar parea nouă de-a dreptul magie fie ar fi evoluat atât de mult încât noi nici măcar nu am fi capabili să recunoaștem aceste entități ca fiind ceva viu. Pentru ei, specia umana este doar un copil neștiutor care face primii pași într-o lume așa de mare, vastă și complexa încât se minunează încă de fiecare sunet, culoare, miros, gust...

                În fine, fiecare carte scrisă de Clarke are cel putin un personaj mai deosebit, întotdeauna un om, care se află în mijlocul evenimentelor și care încearcă să judece și să înțeleagă cu ce se confruntă. Este și cazul poveștii de față, în care David Bowman încercă să înțeleagă cine sunt misterioșii constructori ai monolitului de pe Lună, care sunt motivațiile lor și în final ce sunt ei de fapt. Dacă mă întrebați pe mine, cred că este genul de om pe care Arthur C. Clarke și-ar fi dorit să îl ”interpreteze” în viața reala și - de ce nu - să rostească faimoasa replică a lui Bowman, ultimul său mesaj care a ajuns pe Pământ: “Oh my God, it’s full of stars!”

Mihail Sadoveanu - Creanga de aur

                Mare meșter al scrisului a fost Mihail Sadoveanu, iar romanele istorice au fost fără doar și poate punctul lui forte. Și cum istoria i-a plăcut in mod deosebit era aproape imposibil să ignore tocmai Dacia, adică partea cea mai veche, mai plină de farmec și mister și mai puțin cunoscută a trecutului acestor meleaguri.

                Primul lucru care sare în ochi în această carte este mistica: un preot geto-dac, urmaș al lui Deceneu, care păstrează vii intr-o peșteră dintr-un munte ascuns înțelepciunea și cunoștințele străbunilor. Acest preot bătrân cunoaște înțelesurile originale a ceea ce a ajuns până la noi sub formă de legende, cântece populare și tradiții (de exemplu vopsirea oualor roșii primăvara) și deține o cunoaștere mult mai profundă și în același timp mai subtilă a ființei umane, putând sa citească până în adâncul sufletului.

                Povestea ni-l prezintă pe dacul Kesarion Breb care urmează sa ia locul batrânului preot dinaintea lui, devenind astfel cel de-al 33-lea decheneu. Pentru a-și desăvârși cunoștințele, Kesarion pleacă într-o călătorie (să zicem inițiatică) în Egipt si Bizant, al doilea scop al călătoriei fiind acela de a strânge informații despre religia cea noua care se raspândește în lume (desigur, creștinismul). Suntem in anul 787.

Dacă despre partea cu Egiptul nu ni se povestește nimic (doar că a fost pe acolo si a dobândit cunoașterea de care avea nevoie), poevestea este centrată pe calătoria prin Bizanț unde Kesarion se întâlnește cu tot felul de oameni, de la negustori și tâlhari pana la credincioși aproape sfinți, de la oameni obișnuiți la personaje istorice reale (împărăteasa Irina, împăratul Constantin). Cum se termină povestea și la ce încercări (uneori mai directe, alteori mai subtile) este supus Kesarion Breb, vă las sa descoperiți citind cartea

Cartea este astfel făcut încât eu cel puțin m-am intrebat serios dacă nu cumva Sadoveanu chiar încearcă să transmită mascat sub forma unei povești niște informații cât se poate de reale. Ce alceva a mai stiut Sadoveanu despre istoria Daciei? Să nu uităm ca vorbim de un om care a fost – intre altele – Mare Maestru al Francmasoneriei... Referința la batrânul preot/mag ascuns undeva într-un munte (în Carpații Orientali, aproape de izvoarele Mureșului și al Oltului) se regăsește în aceeași notă în scrierile lui Eminescu („Strigoii”) din care Sadoveanu chiar citează.  Dacă este sau nu ceva adevărat în toată povestea asta eu nu știu. Oricum, povestea este minunat îmbrăcată într-un aer de mistică si credibilitate, asa cum numai un maestru știe sa o facă.

Isaac Asimov - Fundația

                Puține cărți de SF se pot compara cu “Fundația” lui Asimov, chiar daca ne referim la carte sau la intreaga serie a ”Fundației”. Scrisă în jurul anilor ’50, cartea rămâne una din cele mai bune carți de SF și un punct de referință al genului.

                Cartea ne înfățișează un univers de dimensiuni galactice (la propriu): un Imperiu Galactic întins pe toată galaxia noastră vreme de milenii care a dus la o societate relativ mulțumită și pașnică. La un moment dat însă un matematician – Heri Seldon – dezvoltă o nouă ramură a matematicii numita psihoistorie cu ajutorul careia se poate calcula evoluția unei societăți pe termen lung. Aplicând modelele descoperite la Imperiul Galactic, Seldon calculează că în maxim 300 de ani acesta se va prăbuși iar omenirea va intra in 30.000 de ani de barbarie înainte ca un nou Imperiu Galactic să se formeze și să readucă lumina civilizației în Galaxie. Folosind mecanismele psihoistoriei, Seldon găsește însă și o solutie: 100.000 de oameni anume aleși vor fi mutați pe o planetă (Terminus) aleasă la rândul ei cu grijă, pentru a păstra cunoștințele civilizației pe cale să se prăbușească; în acest fel, dacă planul reușește și calculele sunt corecte, ”perioada întunecată” se va scurta de la 30 de milenii la doar unul, societatea aceasta de pe Terminus reprezentând germenii noului imperiu. Această societate a fost numită ”Fundația”. Seldon a creat premisele evoluției Fundației de asa natură încât această mică societate să poată acționa doar intr-un singur sens, indiferent de voința indivizilor ei și fără a exista posibilitatea ca un singur individ să poată zădărnici prin acțiunile lui planurile Fundației. Periodic presiunile sociale și politice interne și externe asupra Fundației se vor acumula iar în punctul culminant nu le va mai rămâne decât o singură cale de acțiune – cea buna. Firește că Seldon concepe și un plan de rezervă: A Doua Fundație, despre care spune însă doar ca există și că este ”la celalalt capăt al Galaxiei”.

                Cartea este o excelentă ”istorie viitoare”, dacă vreți, care arată evoluția unei societăți umane și felul în care aceasta poate fi influențată de diverși factori – cultură, religie, știință, comerț și bineînțeles mediu. Cel mai mult mi-au plăcut momentele de maximă presiune – asa numitele ”Crize Sheldon” – care nu puteau duce decât la un singur rezultat: schimbarea sistemului social. Cartea cuprinde 3 asemenea ”crize”, iar continuarea se impunea de la sine.

                 Asimov a scris inițial 3 cați: ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul” și ”A Doua Fundație”. Ulterior s-au adăugat și alte cărți, pentru ca in cele din urmă cărțile lui Asimov sa creeze un întrg univers. În ordinea desfașurării evenimentelor din universul fictional al lui Asimov, ordinea carților ar fi următoarea: ”Eu, Robotul”, ”Caverne de Otel”, ”Soarele Gol”, ”Roboții de pe Aurora”, ”Roboții și Imperiul”, ”O piatră pe cer”, ”Pulbere de stele”, ”Curenții spațiului”, ”Preludiul Fundației”, ”Fundația renăscută”, ”Fundația”, ”Fundația și Imperiul”, ”A Doua Fundație”, ”Marginea Fundației”, ”Fundația si Pamântul”. Sper să reușesc să scriu despre toate....

J.R.R. Tolkien – Hobbitul

            J.R.R. Tolkien (pe numele său întreg John Ronald Reuel Tolkien) este considerat “tăticul” genului fantastic (sau fantasy, daca vreţi) prin scrierile sale. Deşi au mai fost scriitori care au abordat genul şi înaintea lui, Tolkien a fost cel care l-a adus la nivel de artă şi sub scrierea caruia acest gen şi-a dobândit popularitatea.Tolkien nu numai că a scris o serie de carţi, dar a creat un întreg univers. Dacă nu ştiţi şi credeţi că pentru limba elfilor de exemplu au fost aruncate nişte cuvinte acolo, vă înşelaţi! Tolkien a creat o limbă întregă, cu reguli gramaticale şi cu dicţionare!

            „Hobbitul” este prima carte, scrisă în 1937. Tolkien a scris-o sub formă de poveste pentru copii (iniţial copiii lui) şi nu s-a aşteptat să aiba un asemenea succes, atragând atenţia copiilor şi adulţilor deopotrivă. Fiind gândită pentru copii are un stil uşor, fără prea multe „abisuri”. Povestea este însă extraordinară, captivantă, conturând universul care avea să fie desăvârşit mai târziu în „Stăpânul Inelelor”

            „Hobbitul” prezintă povestea lui Bilbo Baggins, de la viaţa liniştită din Comitat pana la extraordinarele aventuri pe care avea să le traiască în compania vrajitorului Gandalf si a gnomilor conduşi de Thorin Scut-de-Stejar. De-a lungul poveştii regăsim elfii şi orcii, oamenii, personaje episodice ca Elrond şi Gollum, aflăm cum primeşte Bilbo sabia făurită de elfi și armura de mithril (pe care le va purta mai târziu Frodo) şi chiar cum găseşte Marele Inel făcut de un lord întunecat care aici cel puţin nu este numit. Despre ce anume îl determină pe Bilbo să părăsească liniștea Comitatului și să plece în aventura vieții lui nu am să scriu, cum nu scriu nici despre deznodământul poveștii. Mai adaug doar că pentru a înțelege mai bine diverse amanunte din peveștile următoare, ar fi bine să începeți cu începutul!

            În sfârşit reuşesc să scriu şi eu despre o carte înainte să apară şi filmul (programat pentru sfârşitul lui 2012) Fireşte, cei care nu vor să „strice” finalul filmului vor ignora recomandarea mea, dar eu vă zic că aceasta carte merită citită şi că „am văzut filmul” nu este o scuză. Pentru toți cei care iubesc genul fantastic, pentru cei care apreciază poveștile cu eroi, vrăjitori si obiecte magice, pentru cei care iși găsesc inspirația in mitologia scandinavă, pentru cei care au jucat (poate chiar mai joacă) „Diablo”, „Heroes” și „Warcraft”, în fine, pentru oricine știe să aprecieze o carte buna... lectură placută!

Jan Kozak – Samurul negru, ursul cafeniu

                Gândindu-mă la cărţi scrise la persoana a I-a (apropos de postarea precedentă) mi-am amintit de aceasta carte pe care am citit-o cu mult timp în urma şi care mi-a plăcut foarte mult. Din pacate nu ştiu câte şanse sunt să o mai gasiţi în alte parte în afara bibliotecilor sau anticariatelor.

                Cartea este scrisă din perspectiva unei adolescente – Helena (sau Helka, dacă vreţi) - care işi urmează părintii, biologi de profesie, pe malurile Baikalului. Tatal ei se ocupă cu monitorizarea populaţiei de samuri iar mama ei se ocupă cu studiul lichenilor. Descoperim astfel prin ochii eroinei noastre un fragment din viaţa Taigalei Siberiene, un loc indepărtat si sălbatec, dar de o frumuseţe aparte: paduri nesfârşite, animale sălbatice (samuri, urşi, reni, lupi), oamenii locului (cu poveştile, dramele şi bucuriile lor) şi bineînţeles măreţia Baikalului, care cu ai lui 23000km³ reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume, adică 10% din total (exceptând gheţarii). Aventurile Helenei sunt punctate la tot pasul de diverse „firmituri” de informaţii cum ar fi legende locale, informaţii ştiinţifice despre viaţa animalelor sau chiar mici lecţii de supravietuire (de exemplu, cum să încalzeşti picioarele unui om ameninţat de degerături), toate acestea formând un sigur tablou impresionant – viaţa in taiga. Povestea se întinde pe o perioadă de aproximativ un an, astfel încât sunt suprinse toate anotimpurile, de la vara scurtă la iarna siberiana, când până şi măreţul Baikal inghaeţă bocnă, gheaţa fiind atât de groasă încât lacul este traversat cu camioanele

                Autorul are un talent aparte în a descrie locurile. Dacă imaginaţia te slujeşte cât-decât, un documentar facut pentru Animal Planet pare de prisos. Această carte, prin stilul autorului, a reuşit să mă facă (pe mine cel puţin) să-mi doresc să ajung într-o zi să vad acele locuri.

Suzanne Collins – Jocurile Foamei

                Cand am inceput sa citesc „Jocurile Foamei” m-am gandit care a fost ultima carte citita scrisa la persoana a I-a. Ei bine, in afara de „Amintirile” lui Ion Creanga nu mi-a venit nimic in minte. Am gasit acest lucru ca fiind promitator si pot spune ca am fost placut impresionat de aceasta carte

                Intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, America de Nord trece prin evenimente teribile care distrug toate vechile structuri (depre restul lumii nu se pomeneste nimic).  Noua tara, numita Panem, este formata din Capitoliu si 13 Districte. Noua organizare nu este pe placul tuturor, asa ca Districtele se revolta impotriva Capitoliului si un nou razboi izbucneste. Districtele sunt invinse, Districtul 13 este aparent ras de pe suprafata pamantului iar Capitoliul conduce Panemul cu o mana de fier, incercand sa franga prin toate mijlocele orice tentativa de revolta. In acest sens, fiecare District trebuie sa ofere in fiecare an cate doua tributuri: doi adolescenti care vor merge in Capitoliu unde se vor infrunta in arena intr-o competitie pe viata si pe moarte. Aceasta „serbare” anuala poarta numele de „Jocurile Foamei” si aici incepe si povestea...

                Cartea este scrisa (dupa cum am zis, la persoana a I-a) din perspectiva unei tinere – Katniss Everdeen – unul din tributurile Districtului 12 la cea de-a 74-a editie a „Jocurilor Foamei”. Cartea este mai mult o carte „de actiune”, povestea succedandu-se rapid fara a da sanse cititorului sa se plictiseasca. Pot sa spun ca este genul de carte care nu iti vine sa o mai lasi din mana si care se citeste „de la sine”, in ciuda celor 3 volume de peste 300 de pagini fiecare. 

                Cartea vorbeste despre razboi, opresiune, (ne)dreptatea impartita de cei puternici dupa bunul plac, dar suprinde si spiritul uman, rezistenta pe care oamenii sunt in stare sa o opuna pentru a spupravietui.  In final, ranile provocate de razboi (in special cele sufletesti) sunt atat de adanci incat aproape ca nu mai conteaza cine castiga si cine pierde. Cititnd cartea, gandul mi-a zburat de multe ori la imaginile vazute la televizor sub forma de reportaje sau transmisiuni in direct de la conflictele recente: Irac, Iugoslavia, Afganistan... Oare cate drame, ce orori se vor fi petrecut pe aceste campuri de lupta, lucruri pe care camerele de filmat nu au putut sau nu au vrut sa le filmeze? Cred ca aceste imagini pe care cartea incearca sa le surpinda nu sunt deloc exagerate. Ramane totusi optimismul ca spiritul unui supravietuitor care a trecut prin foc, si la propriu si la figurat, reuseste sa gaseasca o cale pentru a ramane el insusi si pentru a-si vindeca ranile, chiar daca va ramane cu cicatrici pentru toata viata

Frank Herbert - Ciuma Alba

  Frank Herbert, cu ale lui “Dune”, este celebru. Nu mai scriu despre el ca nu are rost. Am sa scriu insa despre aceasta carte poate mai putin celebra dar nu mai putin reusita

             Intr-un timp prezent oarecare (cartea a fost scrisa in 1982 iar actiunea se petrece in 1996), John Roe O'Neill, expert in biologie moleculara, trece printr-un eveniment teribil: familia ii este ucisa intr-un atentat terorist cu bomba comis de IRA. Cu mintea ravasita, O’Neill nu se mai poate gandi decat la un sigur lucru: razbunarea! Iar razbunarea este pe masura capacitatilor mentale si cunostintelor lui O’Neill, precum si pe masura durerii lui, astfel ca biologul hotaraste sa dea o lectie intregii umanitati. Folosindu-se de cunostintele lui el creaza (prin manipulare genetica) un virus mortal, dar mortal numai pentru femei; barbatii nu sunt afectati, dar sunt purtatori. Virusul este creat si “eliberat” in lume, iar femeile incep sa moara...

                Pe langa actiunea in sine, Frank Herbert descrie cu maiestrie (si in stil caracteristic, as zice eu) trairile personajului, conflictele lui interne fata de ceea ce face, dar si reactia lumii inconjuratoare (de la oameni simpli la conducatori de state) in fata unei crize mondiale fara precedent care ameninta sa distruga rapid si definitiv specia umana. Cum ar reactiona omenirea in asemenea situatie? Ar merge oare pana la sterilizarea completa (folosind arme nucleare) a unui teritoriu puternic afectat? “Sarea si piperul” sunt ca de obicei micile detalii (de exemplu, pentru a-si raspandi virusul in lume, O’Neill se foloseste de bani pe care ii trimite sub forma de donatii in toate partile lumii, stiind ca nimeni nu ii va refuza)

              Frank Herbert trage un serios semnal de alarma (atentie, inca din 1982!) la pericolul pe care il reprezinta terorismul si la efectul de “bulgare de zapada” pe care il poate antrena un eveniment oarecum “banal” (presupunand ca esxista asemenea lucru – atentate banale), precum si asupra manipularii genetice scapate de sub control (in cazul de fata prin intermediul unei minti stralucite). Mai mult, tehnologia si cunostintele necesare realizarii unui asemenea virus sunt disponibile, doar ca - sper eu - nu chiar la un asemenea nivel incat un singur individ sa-l poata realiza. Cel mai periculos om din lume, asa cum este prezentat in carte, este un om inteligent, obisnuit si pasnic dar caruia imperfectiunile societatii ii iau totul. De fapt nu chiar totul, mai ramane numai nebunia. Iar un nebun e in stare de orice...

Eiji Yoshikawa - Taiko

Toyotomi Hideyoshi

                O legenda japoneza ne povesteste despre o intrebare retorica: “Ce faci daca pasarea nu vrea sa cante?” Trei mari lideri ar fi raspuns la aceasta intrebare, fiecare raspuns aratand modul de gandire al acestuia. Astfel (retineti ideea de baza, existenta mai multor variante provenind din traducere): Oda Nobunaga a raspuns: “Daca nu vrea sa cante, ucide-o!/am sa o ucid sa cante” ; Toyotomi Hideyoshi a raspuns: “Daca nu vrea sa cante am sa o fac/conving/invat sa cante”; Tokugawa Ieyasu a raspuns: “Daca nu vrea sa cante, am sa astept pana va canta/pana va vrea sa cante”.

                La sfarsitul secolului al XVI-lea Japonia era sfasiata de interminabile raboaie intre clanurile de samurai. In acest moment au intervenit succesiv acesti trei mari conducatori, fiecare cu stilul sau (sugerat de legenda de mai sus) care au turnat astfel fundatia Japoniei moderne. Cartea ne prezinta povestea lui Toyotomi Hideyoshi – cel care a convins pasarea sa cante.

                Avem deci o carte cu tema istorica, situata in perioada de glorie a samurailor si una din cele mai interesante perioade din istoria Japoniei. Fireste, cartea este usor romantata, toate detaliile despre viata lui Toyotomi Hideyoshi nefiind pe deplin consemnate, in special cele din prima parte a vietii. Aflam cum a plecat de acasa de timpuriu, dintr-o familie saraca si fara origine nobila, cum a incercat mai multe slujbe, cum a intrat in final in serviciul nobilului Oda Nobunaga unde a ajuns de la cel care cara sandalele la marele general care a intrat in istorie. Numeroasele intamplari (majoritatea adevarate si atestate documentar) ni-l arata pe Toyotomi Hideyoshi ca un om ambitios si cu reale calitati de lider. Fie ca organizeaza bucataria, grajdiurile sau gestioneaza domeniile lui Nobunaga, fie ca organizeaza constructia unei fortarete sau conduce o armata, Toyotomi Hideyoshi isi atinge obiectivele convingandu-i pe cei din jur sa i se alature (lui sau cauzei lui), folosind forta numai cand este necesar, dar si atunci cu mare maiestrie, dupa adevarata arta a razboiului. Neimpozant din punct de vedere fizic si cu talente de spadasin sugerate ca fiind limitate, cautand mereu sfaturile inteleptilor, Toyotomi Hideyoshi se impune ca un mare negociator. Dupa moartea lui Oda Nobunaga, in calitate de mare general, preia conducerea armatelor acestuia si isi consolideaza influenta in clanul Oda, ramanand in final cu doar doi adversari de infruntat: unul – propria lui ambitie, iar celalalt – un om rabdator, care stie sa astepte pana cand pasarea va vrea sa cante

John Saul – Umbra

Cartea s-ar putea incadra in genul „science-fiction” (nu stiu cat mai e „fiction” la ora asta) dar este mai degraba un thriller cu accente horror (mai mult sau mai putin, dupa gust si dupa om, as zice eu), caci vorbim de un maestru al genului

Povestea incepe oarecum clasic: Josh MacCallum este un pusti super-inteligent care nu se poate adapta in lumea „obisnuita”, fiind respins de cei de varsta lui, si mai mult, provine si dintr-o familie saraca. Viata lui se schimba insa radical cand i se ofera posibilitatea sa urmeze cursurile unei scoli private, infiintata special pentru copii de genul lui. Aici participa in sfarsit la cursuri pe masura abilitatilor lui mentale, are la dispozitie un calculator care altfel nu si l-ar permite si isi poate face in sfarsit prieteni. Totul pare perfect si Josh pare sa isi gaseasca locul pe care si l-a dorit... Cand insa apar cateva morti misterioase cu aspect de sinucidere in randul copiilor, iar cand una dintre aceste incidente o implica pe cea mai buna prietena a lui, Josh incepe sa faca „sapaturi”. Mintea lui stralucita pune cap la cap informatiile si descopera in cele din urma secretul scolii: un experiment stiintific menit sa determine limitele mintii umane.

Exact in ce consta experimentul nu va spun, va las sa descoperiti singuri citind cartea. Nu pot decat sa remarc faptul ca in 1992, cand a fost scrisa cartea, cele mai puternice procesoare disponibile publicului larg erau 486 (Pentium au aparut in 1993) la aproximativ 100 – 133 MHz iar conexiunile intre calculatoare se faceau prin modemuri; astazi un smartphone oarecum banal opereaza la 1000 MHz pe un procesor dual-core, PC-urile au procesoare cu 8 „core”-uri la peste 3000 MHz iar retelele wireless si mai ales cele prin fibra optica merg de zbarnaie. In aceste conditii nu stiu daca aceasta carte se mai afla la asa mare distanta de realitate... sau o fi chiar depasita?

Dupa ce am citit aceasta m-am intrebat serios oare pana unde am fi in stare sa impingem cercetarea, in numele stiintei, atunci cand tehnologia nu mai este o problema? Ce facem atunci cand singurul lucru care ne mai tine in loc sunt niste percepte morale? Si daca trecem peste ele, oare vom ajunge la ceva minunat sau nu vom face altceva decat sa deschidem cutia Pandorei? Drumul spre iad este, dupa cum se stie, pavat cu bune intentii...

Radu Tudoran - Toate panzele sus!

Am ales sa scriu despre aceasta carte din mai multe motive

In primul rand, este o carte excelenta! Cartea prezinta aventurile echipajului corabiei „Speranta” in drumul lor pana „la capatul lumii” dupa cum spune chiar capitanul ei, Anton Lupan. Aventurile ii poarta din Marea Neagra in Mediterana si pana peste Atlantic, in Tara de Foc, manati de visul lui Anton Lupan de a explora un teritoriu necunoscut, de dorinta acestuia de a-si gasi un prieten pierdut nu se stie pe unde prin lumea mare, precum si de un „vant bun din pupa”. Personajele sunt oameni curajosi, dintr-o bucata, fiecare avand o calitate a lui care il face interesant si deosebit  in acelasi timp: visatorul si idealistul capitan Anton Lupan, carmaciul Gherasim care stie sa se tocmeasca mai bine ca un negustor, tintasul Ieremia, curajosul, mucalitul si nu in ultimul rand buclucasul bucatar Ismail... si lista poate continua. De-a lungul aventurii au de-a face cu pirati, negostori mai mult sau mai putini cinstiti, cautatori de aur, autoritati locale, infatusindu-ni-se astfel o imagine plina de culoare a vietii la sfarsitul secolului al IX-lea din Orient si Occident si de pe ambele maluri ale Atlanticului, de la Istambul la Marsilia si pana la Buenos Aires. Pentru cei interesati, cartea da diverse informatii despre navigatia cu panze, descrie mai multe locuri ca pe o invitatie spre a le vizita (mie mi-a placut descrierea Istambulului) si diverse curiozitati care tin de cultura generala (de exemplu, denumirea orasului „Istambul” pare sa provina – ne incredinteaza autorul - din expresia greceasca „Eis tim Poli” care inseamna „eu merg catre oras”). De aceea, va invit la lectura!

In al doilea rand am vrut neaparat sa scriu si despre o carte apartinand unui autor roman. Avem foarte multe carti bune si scriitori talentati (cum este cea de fata) Din pacate comentariile seci pe care a trebuit sa le invatam pentru scoala mie mi se pare ca au distrus insusi „sufletul cartii” si ne-a facut pe multi dintre noi sa nu mai pierdem vremea citind-o. Chiar din aceste motive, va invit la lectura!

In al treilea rand, probabil ca atunci cand vor vedea titlul, multi vor spune „am vazut filmul”. Da, s-a facut un film dupa carte, si unul chiar reusit daca ma intrebati pe mine. Filmului ii lipsesc insa multe din subtilitatile pe care numai o carte si un scriitor bun le pot oferi iar la acest lucru se adauga, evident, placerea lecturii... deci va invit la lectura!

Cartea a fost reeditata recent si a aparut in colectia „Adevarul”, deci va invit la lectura!

Ernest Miller Hemingway - Adio, arme!

A Farewell to Arms este un roman realist autobiografic.

            Frederic Henry este un soldat american, înrolat în Crucea Roşie italiană şi prins pe frontul austriac, într-un prim război mondial neînţeles şi urât de toată lumea.

            Catherine, sau Miss Barkley, este o infirmieră scoţiană.

            O carte în care se bea mult alcool, de tot felul, la tot pasul, cu puţine personaje şi ele cu rol episodic, concentrîndu-se doar pe povestea de dragoste a lui Frederico si a lui Cat.

            Un stil de a scrie excelent, sofisticat şi totuşi plăcut şi lejer, direct şi inconfundabil. Dialoguri delicioase şi fără vreo urmă de încordare, în care capitano glumeşte la adresa preotului spunând: Fiecare noapte preot cinci contra unu! – aluzie făcând la faptul că preotul, pe care doar îl tachina, ar umbla la femei.

            Războiul nici nu pare vreo mare atrocitate, pare un fel de joacă de-a războiul şi nici măcar nu dă impresia că ar putea cu adevărat să omoare pe cineva. Ploaia pare însă mai periculoasă şi viaţa înafara războiului pare mai imprevizibilă, chiar şi la adăpostul confortului de a spune cu o oarecare nonşalanţă şi cu o şansă demnă de invidiat, la propriu: Adio, arme!

            -Nu ţi-e teamă de ploaie, nu-i aşa?

            - Când sunt cu tine, nu.

            - De ce ţi-e teamă de ploaie?

            -Nu ştiu.

            - Spune-mi.

            - Nu-ţi spun.

            - Spune-mi.

            - Bine. Mi-e teamă de ploaie pentru că uneori mă văd moartă în ploaie.

            - Nu se poate.

            - Şi uneori te văd şi pe tine mort în ploaie.

            - Asta se mai poate.

            - Nu, nu se poate dragul meu. Fiindcă te păzesc eu de orice primejdie. Ştiu că pot să fac asta. Dar pe tine însuţi nu te poţi păzi.

            - Te rog încetează cu prostiile.Nu vreau să te aud în seara asta vorbind prostii, ca o scoţiană.

            ...

         - Sunt nişte prostii. Pur şi simplunişte prostii. Nu mi-e teamă de ploaie. Nu mi-e teamă de ploaie.Oh, Doamne, tare-aş vrea să nu-mi fie teamă.

            Plângea. Am mângâiat-o şi a încetat să plângă. Dar afară ploua într-una.

James Clavell - Tai-Pan

"In chineza, Tai-Pan inseamna sef suprem. Fiecare companie sau armata, flota ori tara are numai un singur astfel de conducator, cel care detine adevarata putere" Cam asa isi incepe James Clavell cartea scrisa in anul 1966

Cartea este plasat intr-un context istoric real, in perioada infiintarii Hong-Kong-ului in anii 1840 iar personajele au un corespondent (mai vag sau mai clar) in persoane reale. Cartea are mai multe personaje si urmareste mai multe intrigi, dar este centrata pe Dirk Struan, proprietarul celei mai mari companii de comert din Asia, si pe lupta pentru suprematie cu principalul sau competitor, Tyler Brock, intr-un razboi economic cu o miza uriasa: comertul cu China.

Autorul insista mult pe ciocnirea dintre cele doua culturi (occidentala si asiatica) si militeaza - in special prin felul in care este prezentat Dirk Struan - pentru multiculturalitate si intelegere. Dirk Struan reuseste sa adopte stilul de viata si de gandire al chinezilor si isi castiga respectul in fata lor, dar in acelasi timp se pregateste pentru intoarcerea acasa la Londra. El este singurul numit simplu “Tai Pan” – liderul suprem care tine in maini destinele companiei si a familiei lui dar are putere de influenta aspra partenerilor de afaceri, a autoritatilor (atat englezi cat si chinezi) si chiar asupra inamicilor. Cu dibacie si perseverenta, Dirk Struan ii manevreaza pe cei din jur, determinandu-i sa faca in final ce vrea el dar fara a-si pierde “cinstea obrazului”, calitate esentiala a unui Tai-Pan. El nu se da in laturi de la nimic, fiind atat comerciant respectabil cat si contrabandist al opiului, ocazional chiar si pirat, si nu ezita sa foloseasca cutitul, fierul de lupta sau "pisica cu noua cozi". Are in acelasi timp o familie la Londra dar si o amanta chinezoaica si copii din ambele parti ale lumii. Pe scurt, vorbim de un personaj puternic si complex, asa cum sugereaza si titlul cartii
Actiunea captivanta se imbina cu datele istorice, cu ciocnirea dintre culturi dar si cu prezentarea detaliilor despre afacerea “Nobilei Case” (compania lui Dirk Struan). Dialogurile bogate din timpul negocierilor comerciale sau politice precum si gandurile personajelor cu privire la efectele pe termen mediu si lung ale hotararilor luate fac din “Tai-Pan” un mic manual, o sursa de inspiratie pentru un manager incepator al zilelor noastre

Cartea a aparut in colectia "Adevarul" si se gaseste fara probleme in librarii 

Alexandre Dumas fiul - DAMA CU CAMELII

La Dame aux camelias - Alexandre Dumas fils

            Învăluită în farmecul şi atmosfera Parisului din jumătatea secolului XIX, Al. Dumas fiul, spune povestea cea mai la modă a acelor vremuri. Povestea unei dame întreţinute, a unei curtezane.

            Pe fondul stăruinţelor lui, cum că povestea ar fi reală, Dumas menţionează că nu doreşte nicidecum să se transforme în apostolul viciului, dar preferă să fie ecoul nenorocirii nobile, oriunde o va auzi pocăindu-se. Povestea Mergueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă.

            Da, era cu neputinţă să găseşti o frumuseţe mai fermecătoare decât a Marguerite Gautier, o damă care accepta flori numai dacă erau camelii, deşi numele ei era cel al unei banale flori de câmp.

            Părul negru ca tăciunele, ce se despărţea pe frunte în două şuviţe dese care se pierdeau înapoia capului, ochii negri, cu nişte sprîncene atât de fin arcuite încât păreau pictate, cu un văl de gene lungi aruncate peste ei – care apecându-se umbreau fragezimea trandafirie a obrajilor, şi nasul fin, drept, spiritual, o întruchipau pe Marguerite, cea care făcea senzaţie de câte ori se înfăţişa în lojele rezervete ei pentru spectacolele de la Opera Comique, Palais Royal sau Theatre des Varietes, în salonul de la Cafe Anglais sau Maison d’Or, ori pur şi simplu în promenadă pe Champes Elysees.

            Poate dragostea pentru o astfel de femie să treacă peste gelozia, nebunia şi nesiguranţa date de năravurile unei curtezane? Sau poate o curtezană să fie iubită atât de mult, atât de devotat şi atât de sincer, încât să renunţe la viaţa ei scandaloasă şi luxoasă, trăind sentimente care merg până la sacrificiu? Te poate iubirea elibera? Sau o fi advărat că obiceiurile rele şi vechi, mor greu...?

         O poveste cu un Conte de G, un conte de N, un duce străin, o doamnă Duvenoy, cabriolete trase de cai superbi, servitoare, valeţi şi multe scrisori, o poveste împresurată cu dialoguri de o sinceritate şi o politeţe şarmantă, specifică vremurilor, cu multe declaraţii de dragoste, şi întrerupte de lacrimi şi sărutări de mâini.

            O carte deosebit de frumoasă, mai ales pentru cei care poate au avut vreodată sau mai au, o cheiţă aurită, ce deschide o uşă sau un suflet, dintr-o a lor rue D’Antin Nr.9, ce ascunde o pasiune nebună sau o dragoste eternă, a cărei amintire poate rămâne doar o dedicaţie scurtă, pe coperta unei cărţi precum Manon Lescaut.

MILAN KUNDERA - VALSUL DE ADIO

     O carte despre naivitatea de a nu recunoaşte păţania tuturor bărbaţilor de pe acest pământ sau pur şi simplu despre imposibilitatea sau incapacitatea unora, de a urma calea sfinţilor şi nu a oamenilor obişnuiţi, când sunt puşi în faţa manifestării implacabile a esenţei concentrate a imprevizibilului.

    O carte despre oamenii care nu-şi pot distinge singuri sentimentele, în inima cărora dragostea se confundă de fapt cu vanitatea, obsesia sau cu egoismul şi care au impresia că infidelitatea este cea care îi apropie mai mult de persoana iubită, atât de mult încât nu o mai pot părăsi niciodată, riscând să rămână ţintuiţi de piroanele urii nutrite, atât faţă de cei care nu îi mai vor, cât şi faţă de cei care se bat pentru ei.

     O carte despre suflete prinse între lumea banalităţii şi a plictiselii, lumea eşecului şi a capitulării, amplificate toate de vremurile zbuciumate ale unei ţări europene condusă de regimuri învrăjbite, care omoară spiritul şi încurajează frivolitatea, şi în care oamenii nu ştiu să preţuiască dimineţile. Se trezesc forţat, cu ajutorul ceasului deşteptător, care le sparge somnul cu o lovitură feroce, asemănătoare loviturii de topor, ca apoi să se lase pradă, într-o clipită, unei agitaţii precipitate, de-a dreptul funeste. Ce fel de zi e aceea care începe printr-un asemenea act de violenţă? Aceşti oameni sunt învăţaţi zi de zi cu violenţa, şi zi de zi dezvăţaţi de bucuria plăcerii.

            O carte despre destinul încă nescris, care se manifestă cu un dramatism imprevizibil, asemeni acţiunilor unui regim politic totalitar, schimbând în ultimul moment viaţa oamenilor, când toţi, deopotrivă sunt convinşi, că nimic nu îi mai poate scoate de pe linia pe care au ales să meargă acum mulţi ani de zile, şi că nimic nu le mai poate tulbura existenţa în care s-au complăcut pentru poate, prea multă vreme.

         O carte uşoară, impresurată cu analize filosofice, psihologice şi dogmatice, scurte, exprimate din mai multe puncte de vedere, aparţinând personajelor ce ajung să interacţioneze între ele în mica staţiune balneară, adesea fără intenţia lor, dar de o manieră care e menită a le trasa orizonturi viitoare cu totul nebănuite, cum nebănuită este implicarea dezinteresată a ciudatului doctor Skreta, care pare a fi însuţi mâna destinului şi a creaţiei, însă fără a vicia autoritatea liberului arbitru. 

         O carte scrisă de un adevărat maestru al introspecţiei, Milan Kundera.