Suzanne Collins – Jocurile Foamei

                Cand am inceput sa citesc „Jocurile Foamei” m-am gandit care a fost ultima carte citita scrisa la persoana a I-a. Ei bine, in afara de „Amintirile” lui Ion Creanga nu mi-a venit nimic in minte. Am gasit acest lucru ca fiind promitator si pot spune ca am fost placut impresionat de aceasta carte

                Intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, America de Nord trece prin evenimente teribile care distrug toate vechile structuri (depre restul lumii nu se pomeneste nimic).  Noua tara, numita Panem, este formata din Capitoliu si 13 Districte. Noua organizare nu este pe placul tuturor, asa ca Districtele se revolta impotriva Capitoliului si un nou razboi izbucneste. Districtele sunt invinse, Districtul 13 este aparent ras de pe suprafata pamantului iar Capitoliul conduce Panemul cu o mana de fier, incercand sa franga prin toate mijlocele orice tentativa de revolta. In acest sens, fiecare District trebuie sa ofere in fiecare an cate doua tributuri: doi adolescenti care vor merge in Capitoliu unde se vor infrunta in arena intr-o competitie pe viata si pe moarte. Aceasta „serbare” anuala poarta numele de „Jocurile Foamei” si aici incepe si povestea...

                Cartea este scrisa (dupa cum am zis, la persoana a I-a) din perspectiva unei tinere – Katniss Everdeen – unul din tributurile Districtului 12 la cea de-a 74-a editie a „Jocurilor Foamei”. Cartea este mai mult o carte „de actiune”, povestea succedandu-se rapid fara a da sanse cititorului sa se plictiseasca. Pot sa spun ca este genul de carte care nu iti vine sa o mai lasi din mana si care se citeste „de la sine”, in ciuda celor 3 volume de peste 300 de pagini fiecare. 

                Cartea vorbeste despre razboi, opresiune, (ne)dreptatea impartita de cei puternici dupa bunul plac, dar suprinde si spiritul uman, rezistenta pe care oamenii sunt in stare sa o opuna pentru a spupravietui.  In final, ranile provocate de razboi (in special cele sufletesti) sunt atat de adanci incat aproape ca nu mai conteaza cine castiga si cine pierde. Cititnd cartea, gandul mi-a zburat de multe ori la imaginile vazute la televizor sub forma de reportaje sau transmisiuni in direct de la conflictele recente: Irac, Iugoslavia, Afganistan... Oare cate drame, ce orori se vor fi petrecut pe aceste campuri de lupta, lucruri pe care camerele de filmat nu au putut sau nu au vrut sa le filmeze? Cred ca aceste imagini pe care cartea incearca sa le surpinda nu sunt deloc exagerate. Ramane totusi optimismul ca spiritul unui supravietuitor care a trecut prin foc, si la propriu si la figurat, reuseste sa gaseasca o cale pentru a ramane el insusi si pentru a-si vindeca ranile, chiar daca va ramane cu cicatrici pentru toata viata