Alexandre Dumas fiul - DAMA CU CAMELII

La Dame aux camelias - Alexandre Dumas fils

            Învăluită în farmecul şi atmosfera Parisului din jumătatea secolului XIX, Al. Dumas fiul, spune povestea cea mai la modă a acelor vremuri. Povestea unei dame întreţinute, a unei curtezane.

            Pe fondul stăruinţelor lui, cum că povestea ar fi reală, Dumas menţionează că nu doreşte nicidecum să se transforme în apostolul viciului, dar preferă să fie ecoul nenorocirii nobile, oriunde o va auzi pocăindu-se. Povestea Mergueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă.

            Da, era cu neputinţă să găseşti o frumuseţe mai fermecătoare decât a Marguerite Gautier, o damă care accepta flori numai dacă erau camelii, deşi numele ei era cel al unei banale flori de câmp.

            Părul negru ca tăciunele, ce se despărţea pe frunte în două şuviţe dese care se pierdeau înapoia capului, ochii negri, cu nişte sprîncene atât de fin arcuite încât păreau pictate, cu un văl de gene lungi aruncate peste ei – care apecându-se umbreau fragezimea trandafirie a obrajilor, şi nasul fin, drept, spiritual, o întruchipau pe Marguerite, cea care făcea senzaţie de câte ori se înfăţişa în lojele rezervete ei pentru spectacolele de la Opera Comique, Palais Royal sau Theatre des Varietes, în salonul de la Cafe Anglais sau Maison d’Or, ori pur şi simplu în promenadă pe Champes Elysees.

            Poate dragostea pentru o astfel de femie să treacă peste gelozia, nebunia şi nesiguranţa date de năravurile unei curtezane? Sau poate o curtezană să fie iubită atât de mult, atât de devotat şi atât de sincer, încât să renunţe la viaţa ei scandaloasă şi luxoasă, trăind sentimente care merg până la sacrificiu? Te poate iubirea elibera? Sau o fi advărat că obiceiurile rele şi vechi, mor greu...?

         O poveste cu un Conte de G, un conte de N, un duce străin, o doamnă Duvenoy, cabriolete trase de cai superbi, servitoare, valeţi şi multe scrisori, o poveste împresurată cu dialoguri de o sinceritate şi o politeţe şarmantă, specifică vremurilor, cu multe declaraţii de dragoste, şi întrerupte de lacrimi şi sărutări de mâini.

            O carte deosebit de frumoasă, mai ales pentru cei care poate au avut vreodată sau mai au, o cheiţă aurită, ce deschide o uşă sau un suflet, dintr-o a lor rue D’Antin Nr.9, ce ascunde o pasiune nebună sau o dragoste eternă, a cărei amintire poate rămâne doar o dedicaţie scurtă, pe coperta unei cărţi precum Manon Lescaut.