A Farewell to Arms este un roman realist autobiografic.
Frederic Henry este un soldat american, înrolat în Crucea Roşie italiană şi prins pe frontul austriac, într-un prim război mondial neînţeles şi urât de toată lumea.
Catherine, sau Miss Barkley, este o infirmieră scoţiană.
O carte în care se bea mult alcool, de tot felul, la tot pasul, cu puţine personaje şi ele cu rol episodic, concentrîndu-se doar pe povestea de dragoste a lui Frederico si a lui Cat.
Un stil de a scrie excelent, sofisticat şi totuşi plăcut şi lejer, direct şi inconfundabil. Dialoguri delicioase şi fără vreo urmă de încordare, în care capitano glumeşte la adresa preotului spunând: Fiecare noapte preot cinci contra unu! – aluzie făcând la faptul că preotul, pe care doar îl tachina, ar umbla la femei.
Războiul nici nu pare vreo mare atrocitate, pare un fel de joacă de-a războiul şi nici măcar nu dă impresia că ar putea cu adevărat să omoare pe cineva. Ploaia pare însă mai periculoasă şi viaţa înafara războiului pare mai imprevizibilă, chiar şi la adăpostul confortului de a spune cu o oarecare nonşalanţă şi cu o şansă demnă de invidiat, la propriu: Adio, arme!
-Nu ţi-e teamă de ploaie, nu-i aşa?
- Când sunt cu tine, nu.
- De ce ţi-e teamă de ploaie?
-Nu ştiu.
- Spune-mi.
- Nu-ţi spun.
- Spune-mi.
- Bine. Mi-e teamă de ploaie pentru că uneori mă văd moartă în ploaie.
- Nu se poate.
- Şi uneori te văd şi pe tine mort în ploaie.
- Asta se mai poate.
- Nu, nu se poate dragul meu. Fiindcă te păzesc eu de orice primejdie. Ştiu că pot să fac asta. Dar pe tine însuţi nu te poţi păzi.
- Te rog încetează cu prostiile.Nu vreau să te aud în seara asta vorbind prostii, ca o scoţiană.
...
- Sunt nişte prostii. Pur şi simplunişte prostii. Nu mi-e teamă de ploaie. Nu mi-e teamă de ploaie.Oh, Doamne, tare-aş vrea să nu-mi fie teamă.
Plângea. Am mângâiat-o şi a încetat să plângă. Dar afară ploua într-una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu